Sfintii Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel – 4 iunie

     La 4 iunie, în fiecare an, B.O.R. praznuieste pe cei patru sfinti martiri Zotikos, Attalos, Kamasis si Filippos. In septembrie 1971 s-a facut o descoperire de mare insemnatate, care pune in lumină vechimea si vigoarea crestinismului daco-roman. Este vorba de o bazilica paleocrestina, descoperita in comuna Niculitel din judetul Tulcea, la vreo 10 km de vechea cetate romana Noviodunum- Isaccea de astazi. Valoarea acestei bazilici stă în cripta sa cu moaste de martiri (martirion), – de forma patrata (3,70×3,40), construita din caramida cu mortar – asezata sub altar. In interior, pe peretele din stanga intrarii, a fost zgariata in mortarul crud o inscriptie in greceste: “Martirii lui Hristos”, iar pe peretele din dreapta apare din nou cuvantul “martiri”, precum si numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis si Filippos.

     In anii urmatori, continuandu-se cercetarile arheologice, sub nivelul acestei cripte s-au mai descoperit resturi din trupurile altor martiri, ale caror nume nu se cunosc. Pe o lespede de calcar se afla o inscriptie, cu urmatorul cuprins: “Aici si acolo (se afla) sangele martirilor”.

     Arheologii si teologii care s-au ocupat cu aceste descoperiri de la Niculitel    n-au putut stabili data si timpul patimirii acestor sase martiri. Cei mai multi socotesc ca au fost martirizati in localitatea invecinata Noviodunum (Isaccea), fie in cursul persecutiei lui Diocletian, prin anii 303-304, fie in timpul imparatului Liciniu, care a luat mai multe masuri impotriva crestinilor, prin anii 319-324.  Poate cei doi, necunoscuti, sa fi patimit si mai devreme. Martirologiul “siriac” pomeneste pe mucenicul Filippos in ziua de 4 iunie, iar Martirologiul numit “ieronimian” îi mentioneaza pe toti, la aceeasi data, adaugand si alte nume: Quirinus, Iulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio si alti 25, ale caror nume sunt notate. S-ar putea ca intre ei sa fi fost si cei doi martiri necunoscuti descoperiti la Niculitel. Numele primilor trei martiri sunt orientale, cel de Filippos este biblic, iar celelalte sunt latine, deci ar fi niste localnici daco-romani.

     In a doua jumatate a secolului al IV-lea, pe locul in care au fost ingropati, s-a ridicat o bazilica, in scopul cinstirii lor in fiecare an. Probabil acest lacas de inchinare paleocrestin –sau vreo manastire care se va fi ridicat mai tarziu – a dat satului numele de Mănăstirişte, care este intalnit in cateva izvoare medievale. Bazilica de la Niculitel prezinta o mare insemnatate pentru istoria Bisericii noastre, pentru ca aici s-au pastrat singurele moaste de martiri din perioada paleocrestina descoperite pe teritoriul Romaniei. La 17 ianuarie 1973, in urma aprobarii date de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane moastele celor patru martiri au fost transportate de la cripta in patru racle metalice, la manastirea Cocos aflata in imediata apropiere a comunei Niculitel. La 4 iunie 1981 s-a citit in manastire pentru prima data un Acatist alcatuit in cinstea sfintilor mucenici.

     Sa ne îndreptăm şi noi pasii spre acest lăcaş de rugaciune, ridicat pe la inceputul veacului al XIX-lea de calugari transilvăneni si sa cerem Sfintilor Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos sa ne ocroteasca cu rugaciunile lor inaintea lui Hristos Domnul, pentru care au patimit, si să zicem –  “purtatorilor de chinuri, ca niste viteji cugetatori, indrazneala avand catre Dumnezeu, noua tuturor celor ce va cinstim cu dragoste, cereti-ne iertare de greseli, izbavindu-ne de patimi si de necazuri”.Amin!

“Paste fericit”?

     Cu fiecare an, în preajma sărbătorii Învierii Domnului, ne este dat să auzim tot mai des acest salut: Paşte fericit! Dincolo de sonoritatea comică a acestui salut, datorată asocierii lui cu modul de hrănire a animalelor erbivore, trebuie să înţelegem că el nu este corect nici în ceea ce priveşte sensul şi denumirea sărbătorilor pascale. Denumirea sărbătorii are forma de plural: Paşti şi nu Paşte. Întotdeauna s-a folosit pluralul, Paşti: în Sfânta Scriptură, în scrierile Sfinţilor Părinţi, în calendare şi în cărţile de slujbă, deoarece face referire la mai multe evenimente. Denumirea acestei sărbători îşi are originea în Vechiul Testament, provenind de la cuvântul ebraic pesach, care înseamnă a trece. La Paşti, evreii serbează trecerea lor din robia Egiptului spre viaţa de libertate, în pământul făgăduinţei. Dar aceasta însuma mai multe evenimente: trecerea Domnului, la miezul nopţii, pentru a salva pe toţi întâi-născuţii evreilor şi a-i lovi pe întâi-născuţii egiptenilor prin îngerul morţii (îi pedepsea astfel pe egipteni, pentru a zecea oară, deoarece nu I-au ascultat porunca şi nu au eliberat pe evrei din robie – cf. Ieşire 12); de asemenea, trecerea prin Marea Roşie şi călătoria lor prin pustiu, până în ţara Canaanului etc. De aceea evreii folosesc pluralul pentru denumirea acestei sărbători – Paşti – şi o prăznuiesc timp de 7 zile (Ieşire 23, 15).

     Biserica Ortodoxă a preluat această denumire, tot în forma de plural, Paşti, pentru cea mai importantă sărbătoare a ei. Şi noi serbăm o trecere: din robia păcatului şi a morţii, către viaţa cea veşnică. Această trecere a făcut-o Mântuitorul Iisus Hristos prin Patimile, Moartea şi Învierea Sa. Biserica Ortodoxă nu face separaţie între cele două acte ale Răscumpărării, săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos: Jertfa şi Învierea. Ele sunt strâns legate, deoarece, a vorbi despre înviere fără a vorbi mai întâi despre moarte e un non-sens; iar a vorbi despre moarte fără a avea perspectiva învierii e pierdere de vreme. Ce valoare mântuitoare ar avea moartea care nu se finalizează în înviere? Dovada unităţii şi intercondiţionării celor două momente în gândirea şi trăirea ortodoxă o găsim în tradiţia serbării Paştilor.

     Încă de la începutul creştinismului, prin Paşti se înţelegea atât Jertfa Domnului, cât şi Învierea, mai târziu cele două evenimente numindu-se: Paştile Crucii (cuprinzând Săptămâna Patimilor) şi Paştile Învierii (pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Manual pentru Institutele Teologice, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p.174-175). Şi faptul că până azi se foloseşte pluralul: Sfintele Paşti, şi nu Sfântul Paşte, e o dovadă a păstrării înţelegerii iniţiale a Sărbătorii, ca un ciclu de sărbători. O dovadă în acest sens o constituie şi modul cum a fost rânduit Postul Mare, ca o împreunare a două perioade distincte de post: Postul Paştilor, de 40 de zile – ce se încheie în Duminica Floriilor -, şi Săptămâna Patimilor, văzută astfel ca perioadă pascală. Însăşi structurarea postului ne descoperă această perspectivă: orice post se încheie cu serbarea praznicului, către care el ne-a pregătit. Deci, la sfârşitul Postului Paştilor, e firesc să înceapă serbarea Paştilor (cu zilele Patimilor). Distincţia dintre cele două perioade este evidentă pentru oricine urmăreşte rânduielile liturgice. Aceste rânduieli accentuează caracterul pascal al Săptămânii Patimilor, făcând permanentă trimitere la evenimentele pascale evreieşti.

     Din perspectiva celor prezentate mai sus, înţelegem de ce este greşit salutul: Paşte fericit! Nu numai datorită formei de singular, ci şi datorită semnificaţiilor pascale. Nici Paşti fericite! sau Sfintele Paşti cu fericire! nu sunt saluturi corecte, deoarece Săptămâna Patimilor, prima perioadă pascală, este marcată de tristeţe, de durere şi căinţă, că pentru noi a trebuit să moară pe Cruce Mântuitorul Iisus Hristos, şi nicidecum de fericire. În ceea ce priveşte a doua perioadă pascală, cuprinzând zilele Învierii, avem deja un salut, atât de drag nouă: Hristos a Înviat! Pentru ce să-l înlocuim cu altul, când acesta exprimă deplin fericirea noastră.

                                                                                                                                                                                               pr. dr. Gheorghe HUSARCIUC

Epoca devoratorilor de televiziune

     Conţinutul jurnalelor informative din ultimele săptămâni a fost parcă desprins din scenariile unor filme de acţiune. Jaf armat la bănci, sustragere de arme la un depozit de muniţie, infractori încă în libertate, sportiv înjunghiat mişeleşte, teribil accident pe autostrada Soarelui etc. Dacă lărgim puţin aria de referinţă, subiectele devin şi mai palpitante, variind de la accidente aviatice la catastrofe naturale cu urmări dezastruoase. Toate pe fondul gri-cenuşiu al unei crize economice „al cărei moment de vârf nu a fost atins încă…!“.

     O analiză de conţinut a jurnalelor TV, realizată anul trecut de Agenţia de Monitorizare a Presei – Active Watch, sublinia că o mare parte dintre aceste emisiuni informative tind spre o dramatizare excesivă a ştirilor prezentate. Cercetarea, intitulată exact în spiritul subiectului dezbătut – „Un om a muşcat o ştire“, arată că în special televiziunile generaliste au tendinţa de a prezenta o imagine sensibil diferită a realităţilor zilei, una în care subiectele cu un grad ridicat de spectaculozitate sau dramatism (infracţiuni, accidente, crime, incendii ş.a.m.d.) ocupă spaţii considerabile raportat la ansamblul ştirilor prezentate.

     Repetarea unei astfel de cercetări ar confirma, cred, trendul semnalat deja anul trecut, dacă nu ar descoperi chiar noi şi surprinzătoare valenţe, în contextul schimbărilor politice şi economice survenite între timp.

     În orice caz, este cât se poate de evident faptul că maniera în care sunt prezentate anumite ştiri pe posturile de televiziune denotă o abordare mai degrabă cinematografică, în detrimentul unei perspective pur jurnalistice. Şi oare cine este principalul responsabil pentru acest triumf al divertismentului asupra informaţiei? S-ar părea că, în primul rând, noi, cei care privim cu răsuflarea tăiată atunci când suntem avertizaţi că „urmează imagini şocante!“ şi care ne orientăm instinctual, din telecomandă, exact către acest gen de prezentare a ştirilor. De altfel, nu întâmplător, telecomanda candidează pe primele locuri în clasamentul celor mai distructive invenţii ale secolului al XX-lea!

     Multora dintre noi le este aproape imposibil să-şi mai imagineze viaţa fără această cutie magică ce are puterea de a furniza la comandă aproape orice meniu de iluzii ne putem imagina. De la sport la informaţii „prime time“, de la muzică la teleshopping sau informaţii financiare, tot ce îşi poate cineva dori găseşte la televizor. Mai puţin echilibrul şi controlul asupra propriului timp, care dispare ca prin minune în faţa micului ecran.

     Un simplu experiment de contabilizare a orelor petrecute într-o săptămână în afara serviciului sau şcolii ar scoate în evidenţă aspecte la care probabil nu ne-am fi aşteptat. Preocupări legate de timpul liber, cum sunt lectura, plimbările în aer liber, sportul preferat, întâlnirile cu prietenii, sunt concurenţi modeşti în competiţia cu timpul alocat televizorului.

     De fapt, întreaga dezbatere în jurul efectelor nocive ale televizorului nu vizează faptul însuşi de a utiliza acest obiect, cât dificultatea de a evita excesul. Adresându-se concomitent simţurilor vizual şi auditiv, şi fiind atât de accesibil în utilizare, mai ales ca fundal pentru alte activităţi domestice, televizorul este o tentaţie de care aproape nu te poţi dispensa, mai ales dacă nu ai nişte alternative suficient de motivante.

     Cineva numea, pe bună dreptate, televiziunea drept „ciclopul care devorează cărţi“. Iar când este vorba de ştiri, acest monstru cu un singur ochi pare a avea un apetit teribil şi pentru ziare sau reviste. Însă chiar şi miturile arată că ciclopii pot fi învinşi. Şi nu prin tertipuri sau strategii complicate, ci mult mai simplu: cu ajutorul butonului roşu de pe telecomandă.

     În urmă cu câţiva ani am cunoscut pe cineva care, fiind de curând botezat creştin, manifesta o reţinere evidentă faţă de restricţiile alimentare din perioada postului. Îmi povestea entuziasmat că, deşi nu prea reuşea să se împace cu postul în sens clasic, a găsit o formă originală de abstinenţă pentru Postul Sfintelor Paşti: a renunţat în această perioadă la televizor, optând exclusiv pentru alte modalităţi de informare şi petrecere a timpului liber.

     Cele două-trei ore petrecute zilnic în faţa televizorului fără a urmări ceva anume ar aduce probabil un imens beneficiu dacă s-ar transforma în timp petrecut cu un scop clar definit şi în folosul propriu. Reinvestirea acestui timp probabil nu va schimba lumea, dar, cu siguranţă, poate transforma lumea mea şi modul în care eu, personal, mă raportez la realitate. Şi, ca orice investiţie înţelept planificată, ea poate aduce beneficii semnificative pe termen lung.

                                                                                                                                                                                                                                                                               de Ionut Bursuc, Ziarul “Lumina”