Epoca devoratorilor de televiziune

     Conţinutul jurnalelor informative din ultimele săptămâni a fost parcă desprins din scenariile unor filme de acţiune. Jaf armat la bănci, sustragere de arme la un depozit de muniţie, infractori încă în libertate, sportiv înjunghiat mişeleşte, teribil accident pe autostrada Soarelui etc. Dacă lărgim puţin aria de referinţă, subiectele devin şi mai palpitante, variind de la accidente aviatice la catastrofe naturale cu urmări dezastruoase. Toate pe fondul gri-cenuşiu al unei crize economice „al cărei moment de vârf nu a fost atins încă…!“.

     O analiză de conţinut a jurnalelor TV, realizată anul trecut de Agenţia de Monitorizare a Presei – Active Watch, sublinia că o mare parte dintre aceste emisiuni informative tind spre o dramatizare excesivă a ştirilor prezentate. Cercetarea, intitulată exact în spiritul subiectului dezbătut – „Un om a muşcat o ştire“, arată că în special televiziunile generaliste au tendinţa de a prezenta o imagine sensibil diferită a realităţilor zilei, una în care subiectele cu un grad ridicat de spectaculozitate sau dramatism (infracţiuni, accidente, crime, incendii ş.a.m.d.) ocupă spaţii considerabile raportat la ansamblul ştirilor prezentate.

     Repetarea unei astfel de cercetări ar confirma, cred, trendul semnalat deja anul trecut, dacă nu ar descoperi chiar noi şi surprinzătoare valenţe, în contextul schimbărilor politice şi economice survenite între timp.

     În orice caz, este cât se poate de evident faptul că maniera în care sunt prezentate anumite ştiri pe posturile de televiziune denotă o abordare mai degrabă cinematografică, în detrimentul unei perspective pur jurnalistice. Şi oare cine este principalul responsabil pentru acest triumf al divertismentului asupra informaţiei? S-ar părea că, în primul rând, noi, cei care privim cu răsuflarea tăiată atunci când suntem avertizaţi că „urmează imagini şocante!“ şi care ne orientăm instinctual, din telecomandă, exact către acest gen de prezentare a ştirilor. De altfel, nu întâmplător, telecomanda candidează pe primele locuri în clasamentul celor mai distructive invenţii ale secolului al XX-lea!

     Multora dintre noi le este aproape imposibil să-şi mai imagineze viaţa fără această cutie magică ce are puterea de a furniza la comandă aproape orice meniu de iluzii ne putem imagina. De la sport la informaţii „prime time“, de la muzică la teleshopping sau informaţii financiare, tot ce îşi poate cineva dori găseşte la televizor. Mai puţin echilibrul şi controlul asupra propriului timp, care dispare ca prin minune în faţa micului ecran.

     Un simplu experiment de contabilizare a orelor petrecute într-o săptămână în afara serviciului sau şcolii ar scoate în evidenţă aspecte la care probabil nu ne-am fi aşteptat. Preocupări legate de timpul liber, cum sunt lectura, plimbările în aer liber, sportul preferat, întâlnirile cu prietenii, sunt concurenţi modeşti în competiţia cu timpul alocat televizorului.

     De fapt, întreaga dezbatere în jurul efectelor nocive ale televizorului nu vizează faptul însuşi de a utiliza acest obiect, cât dificultatea de a evita excesul. Adresându-se concomitent simţurilor vizual şi auditiv, şi fiind atât de accesibil în utilizare, mai ales ca fundal pentru alte activităţi domestice, televizorul este o tentaţie de care aproape nu te poţi dispensa, mai ales dacă nu ai nişte alternative suficient de motivante.

     Cineva numea, pe bună dreptate, televiziunea drept „ciclopul care devorează cărţi“. Iar când este vorba de ştiri, acest monstru cu un singur ochi pare a avea un apetit teribil şi pentru ziare sau reviste. Însă chiar şi miturile arată că ciclopii pot fi învinşi. Şi nu prin tertipuri sau strategii complicate, ci mult mai simplu: cu ajutorul butonului roşu de pe telecomandă.

     În urmă cu câţiva ani am cunoscut pe cineva care, fiind de curând botezat creştin, manifesta o reţinere evidentă faţă de restricţiile alimentare din perioada postului. Îmi povestea entuziasmat că, deşi nu prea reuşea să se împace cu postul în sens clasic, a găsit o formă originală de abstinenţă pentru Postul Sfintelor Paşti: a renunţat în această perioadă la televizor, optând exclusiv pentru alte modalităţi de informare şi petrecere a timpului liber.

     Cele două-trei ore petrecute zilnic în faţa televizorului fără a urmări ceva anume ar aduce probabil un imens beneficiu dacă s-ar transforma în timp petrecut cu un scop clar definit şi în folosul propriu. Reinvestirea acestui timp probabil nu va schimba lumea, dar, cu siguranţă, poate transforma lumea mea şi modul în care eu, personal, mă raportez la realitate. Şi, ca orice investiţie înţelept planificată, ea poate aduce beneficii semnificative pe termen lung.

                                                                                                                                                                                                                                                                               de Ionut Bursuc, Ziarul “Lumina”

Cine poate primi Sfanta Impartasanie?

     Preotul nu trebuie să dea cu generozitate Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos jertfit în timpul Sfintei Liturghii, necesar creştinului pentru mântuire. Credinciosul nu are voie să se apropie frecvent de Împărtăşanie, dar nici prea rar. Preotul, la scaunul Spovedaniei, este cel care hotărăşte momentul primirii Trupului şi Sângelui Domnului de către penitent. Părintele Cleopa, folosind învăţăturile sfinţilor părinţi, este foarte precis în această problemă.

     Sfânta Împărtăşanie, fiind strâns legată de Spovedanie, se poate da, cu dezlegarea duhovnicului, în cele patru posturi, sau cel mai des odată pe lună pentru cei mai evlavioşi şi cel mai rar la Sfintele Paşti. Însă numai după săvârşirea canonului dat. Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă credincioşilor că se pot împărtaşi cel mai des de douăsprezece ori pe an, la cele douăsprezece praznice împărăteşti, cu dezlegarea duhovnicului lor, „însă cu frică şi cu cutremur, ca să nu luăm osândă în loc de hrană şi moarte în loc de viaţă“ (Sf. Ioan Gură de Aur, „Împărţire de grâu“, Cuvintele 53 şi 54).

      Preoţii care dau Sfânta Împărtăşanie credincioşilor fără cercetarea cuvenită şi fără canonisire sunt datori să citească cu atenţie „Povăţuirile“ din Liturghier, care privesc pregătirea sufletească şi trupească a credincioşilor pentru Sfânta Împărtăşanie. Preoţii sunt datori să cunoască bine Sfintele Canoane şi practica Bisericii Ortodoxe, iar la nevoie să consulte pe episcopul locului, pe care sunt datori să-l asculte toată viaţa. Preoţii trebuie să citească învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre felul cum trebuie dată Sfânta Împărtăşanie. Iată ce zice el în Cuvântul 55 din cartea sa „Împărţire de grâu“: „Nu mică muncă zace asupra voastră, preoţilor, dacă ştiind la cineva vreo răutate îi vei îngădui să se împărtăşească de Masa aceasta. Sângele lui Hristos din mâna voastră se va cere. Măcar vreun voievod de-ar fi, măcar cel încoronat cu coroană, dacă cu nevrednicie se apropie (de cele sfinte), opreşte-l. Mai mare stăpânire ai tu decât acela… că decât cel îndrăcit mai rău este cel ce a păcătuit şi se apropie. Că acela, pentru că este îndrăcit, nu se munceşte; iar aceştia când se apropie cu nevrednicie, la muncă veşnică se dau. Deci nu numai pe aceştia să-i oprim, ci în scurt pe toţi care îi vom vedea că se apropie cu nevrednicie. Nici unul să nu ia, ca Iuda, ca să nu pătimească ca Iuda“. Şi iarăşi zice: „Nu da sabie în loc de hrană. Ci măcar din nebunie de va veni acela să se împărtăşească, opreşte-l. Să nu te temi. Teme-te de Dumnezeu, nu de om. Iar dacă tu nu îndrăzneşti să-l opreşti, adă-l la mine. Nu voi îngădui să se facă acestea. De suflet mă voi despărţi mai înainte decât voi da Sângele Stăpânului cu nevrednicie. Şi sângele meu tot îl voi vărsa, mai înainte decât voi da Sânge aşa de înfricoşat celui căruia nu i se cuvine. Iar dacă mult iscodind cineva nu a ştiut pe cel rău, nu este nici o vină“.

    De aceea, duhovnicul trebuie să fie cu mare grijă la Spovedanie, socotind bine pe cine trebuie să oprească şi cui să-i dea cele Sfinte cu vrednicie. Dacă cineva duce o viaţă imorală şi caută prin înşelăciune să primească Sfânta Împărtăşanie, va intra satana în el (Ioan 13, 27), asemănându-se lui Iuda. Dacă cineva este pe patul de moarte şi nu mai poate vorbi, i se poate da Sfânta Împărtăşanie pe mărturia celor din jurul său, cum că bolnavul este om credincios, că s-a spovedit regulat şi a dorit cele sfinte. Cel mai mare păcătos, dacă pe patul de moarte se spovedeşte, plângând amar, asemenea tâlharului de pe cruce, poate fi împărtăşit. Iar dacă cineva nici pe patul de moarte nu vrea să se împace cu aproapele sau refuză cele sfinte nu trebuie să fie împărtăşit.

     Cei ce sunt opriţi un timp de la Sfânta Împărtăşanie se pot împărtaşi cu pogorământ numai în caz de primejdie de moarte, adică de accidente, de operaţie, internare în spital pentru mai mult timp etc. De asemenea, femeile însărcinate se pot împărtăşi în luna a noua, orice oprire canonică ar avea, cu condiţia ca după naştere să ţină în continuare canonul dat de duhovnic.

     Însă, nu pot fi împărtăşiţi, nici chiar pe patul de moarte, creştinii ortodocşi care refuză cele sfinte; cei care s-au lepădat de credinţă; cei care au părăsit Biserica şi s-au dus la secte; cei demenţi, adică cei care nu pot judeca cu mintea şi nu se pot spovedi; cei în agonie, care nu au apucat să fie mai înainte spovediţi şi împărtăşiţi; cei îndrăciţi (demonizaţi); cei care hulesc pe Dumnezeu şi Îl înjură, chiar şi pe patul de moarte; cei care au săvârşit păcate împotriva Sfântului Duh până în ceasul morţii şi nu s-au pocăit; cei deznădăjduţi care vor să-şi pună capăt zilelor; cei cu totul robiţi până la moarte de beţie, de grele păcate trupeşti, furii de cele sfinte şi cei care nu vor să ierte nici până la moarte pe aproapele lor. (extrase din cuvântările părintelui Cleopa Ilie, adunate în cartea „Ne vorbeşte părintele Cleopa“, volumul IV, ediţie îngrijită de arhim. Ioanichie BĂLAN, Editura Episcopiei Romanului, 2002)

Sfintii 40 de mucenici – 9 martie

Sfintii 40 de mucenici

     Au trecut şi Babele! Cu un veac în urmă, pe 9 martie ţăranii răsuflau uşuraţi. De-acum gata, a trecut iarna! Cam peste tot în ţară, această zi marca începutul primăverii. Aşa credeau oamenii, că în această zi se întorc berzele, pământul se dezgheaţă şi se încălzeşte, încep să iasă gâzele şi şerpii. Tocmai de aceea, ziua era plină: după sărbătorirea Sfinţilor Mucenici, oamenii se ocupau de livadă şi de grădina de legume, de vitele din bătătură, încercând, cu ajutorul Sfinţilor Mucenici, să îşi asigure o recoltă mai bună.

   Biserica noastră îi sărbătoreşte în data de 9 martie pe cei 40 de Sfinţi Mucenici din cetatea Sevastiei, din Armenia. Ei au trăit pe vremea împăratului roman Liciniu, prigonitor al creştinilor. Erau ostaşi, de neînvins în lupte, dar şi tari în credinţă. Aflând conducătorul lor, Agricola, că sunt creştini, le-a cerut să renunţe la credinţă şi să aducă jertfe zeilor. Sfinţii au refuzat. Au fost chinuiţi în nenumărate rânduri, dar au răbdat. Până la urmă, Agricola a dat poruncă să fie scufundaţi în apa unui iezer de lângă cetate, aproape îngheţată, căci era iarnă. Se spune că unul dintre ei nu a mai rezistat şi, renunţând la credinţă, a ieşit din apă şi a fost dus într-o baie caldă, dar a murit. Unul dintre soldaţii de pază, în acea noapte, a văzut cum o lumină cobora din cer, încălzind aerul deasupra iezerului şi patruzeci de cununi luminoase au coborât din cer asupra mucenicilor. Văzând că o cunună nu are deasupra cui să se aşeze, paznicul cel treaz s-a aruncat în apă, cerându-I Domnului să-l numere şi pe el în ceata Sfinţilor Mucenici. Mânios, Agricola a poruncit să le fie zdrobite gleznele. Sfinţii şi-au încredinţat duhul Domnului. Trupurile le-au fost arse şi oasele aruncate în lac, dar se spune că, după trei zile, Sfinţii s-au arătat Episcopului Petre, cerându-i să-i scoată din apă. Creştinii s-au dus noaptea şi oasele au strălucit în apă, ca stelele, arătându-le unde sunt. Le-au scos şi le-au îngropat cu cinste, la loc cuvenit. 

     Obiceiuri de la sărbătoarea Mucenicilor 

    Toată lumea îndrăgeşte sărbătoarea Sfinţilor Mucenici, dar mai ales copiii. Gospodinele pregătesc câte patruzeci de colăcei, numiţi, după numele sfinţilor, „mucenici“, îi duc la biserică să fie sfinţiţi şi îi dau de pomană săracilor, atât pentru sufletele morţilor, cât şi pentru sănătatea familiei. Prin unele părţi din Bucovina, oamenii obişnuiesc, în această zi în mod special, să facă 40 de mătănii, câte una pentru fiecare sfânt, ca să dobândească, cu ajutorul lor, viaţă lungă şi sănătate. Pentru că mucenicii gospodinelor împrumută ceva din sfinţenia sărbătorii, li se dă câteva firimituri din ei şi vitelor, să aibă lapte şi să fie ferite de rele, se ating pomii fructiferi, ca să rodească mai mult ca de obicei. Tot din această cauză, deşi nu muncesc ceva la câmp, din respect pentru sărbătoare, femeile de la ţară seamănă legume, mai ales ceapă şi varză, măcar într-o răsadniţă, pentru că au auzit ele din bătrâni că nu vor fi atacate de insecte. 

     Început de primăvară 

  În calendarul vechi, 9 martie cădea în preajma echinocţiului de primăvară, când ziua este egală cu noaptea. De acum ziua începe să crească şi vremea se încălzeşte. Din această cauză, oamenii au amestecat, în sărbătoarea Sfinţilor Mucenici, şi obiceiuri prin care încercau să-şi asigure un an mai bun. Oamenii au ajuns să creadă că Sfinţii Mucenici, atât de greu încercaţi în apa îngheţată a iezerului, au şi puterea de a alunga frigul şi de a aduce căldura. De aceea, în această zi, copiii băteau cu maiurile în pământ, rugându-i: „Patruzeci de Mucenici,/ Patruzeci de Sfinţi voinici,/ Daţi cu botele-n pământ/ Ca să intre frigul/ Şi să iasă căldura!“.

   Şi câte nu făceau! Prisăcarii curăţau stupii în această zi, iar cine avea vie stropea butucii cu vin, pentru un rod mai bun. Oamenii şi vitele se stropeau cu apă sfinţită, ca şi grădinile şi livezile. Cei care locuiau pe lângă râuri se duceau la pescuit. Unii credeau că, dacă prind 40 de peştişori în această zi, vor avea noroc la pescuit tot anul! 

      Ştiaţi cum se numesc cei patruzeci de Sfinţi Mucenici? 

     Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domiţian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie. 

     Poveste cu Sfinţii 40 de Mucenici 

     Se spune, prin Bucovina, că un sărac nu avea decât o bucată de pământ. Neavând de niciunele, săracul s-a băgat plugar la un om bogat, ca să-i împrumute şi lui plugul. Bogatul, zgârcit, nu i-a împrumutat plugul decât în ziua celor patruzeci de Mucenici. Ce era să facă? A plecat să are. I s-au arătat Sfinţii şi unul dintre ei l-a întrebat:

     – De ce ari? Nu ştii că azi e sărbătoare?

     – Ba da, dar ce să fac, dacă cel bogat nu mi-a împrumutat plugul decât azi? Dacă nu ar astăzi, îmi rămâne pământul nearat şi nesemănat…

     Sfinţilor li s-a făcut milă şi, dându-i voie să are, i-au binecuvântat sămânţa. Şi, la vremea secerişului, săracul a căpătat de patruzeci de ori mai mult grâu decât de obicei.

     Văzând atâta grâu, bogatul s-a mirat şi l-a întrebat pe sărac cum a făcut. Cinstit, săracul i-a povestit totul. Atunci, bogatul s-a hotărât să-i înşele pe Sfinţi şi, în anul următor, s-a apucat de arat în ziua lor. I s-au arătat şi lui Sfinţii, dar, în loc să-i binecuvânteze grâul, l-au pedepsit:

-      Din câtă sămânţă vei semăna azi vei scoate doar a patruzecea parte şi, din om cu stare, vei ajunge argatul plugarului tău şi-l vei sluji aşa cum te-a slujit şi el pe tine! 

     Mucenici şi… mucenici 

     În Muntenia se preferă mucenicii mici, sub forma unor covrigei din aluat simplu, fierţi în apă îndulcită cu miere sau zahăr şi amestecată cu nucă. Ei amintesc de tortura Sfinţilor Mucenici, obligaţi să stea în apă îngheţată…

     În Moldova, gospodinele fac patruzeci de mucenici din aluat dospit, în formă de opt care, după ce se coc, se ung cu miere şi se presară cu nucă. Până acum o sută de ani, se presărau şi cu julfă, adică un fel de terci preparat din seminţe de cânepă fierte şi îndulcite. Cine se pricepea făcea turte în formă de om, cu cap, ochi, nas, gură, mâini şi picioare; pe suprafaţa altor turte, gospodina închipuia, din găurele, o siluetă umană. Gospodinele mai ştiau să le dea şi formă de albină sau de porumbel.

     Odată cu colăceii în formă de opt, unele femei pregăteau şi mucenici lungi, numiţi „maiuri“, cu care credeau că Sfinţii bat în pământ, să aducă căldura. Iar unele femei pregăteau o turtă mai mare, cu nas, gură, dar fără ochi, pe care o numeau „Uitata“ şi pe care o dădeau de pomană pentru morţii uitaţi la pomenirile de peste an.