Dan Puric (n. 12 febr. 1959, Bucuresti) este actor, scenarist, regizor si dansator de stepp. A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica în 1985, la clasa profesorului Dem Radulescu. S-a facut repede remarcat prin calitatile de mim. A realizat o serie de spectacole în care îmbina elemente de pantomima, dans si miscare scenica. Dan Puric a jucat în sase filme de lung metraj. Este angajat la Teatrul National “I.L. Caragiale” din Bucuresti, dar si presedinte-fondator al Asociatiei “Compania de Teatru Passe-Partout DP”. A adunat în jurul sau mai multi actori talentati si colinda lumea împreuna cu spectacolele realizate chiar de el. Trupa “Passe-Partout” a participat la festivaluri renumite din Germania, Elvetia, Franta, Grecia, Slovacia, Croatia, Bosnia, Ungaria. Si a înregistrat succes dupa succes cu piesele: “Costumele”, “Made in Romania”, “Hic sunt leones”, “Visul”, “Don Quijote”.
Dan Puric a fost distins cu numeroase premii în tara si în strainatate, dintre care amintim doar: Premiul Golden Arena la Festivalul International de Film de la Pola – Iugoslavia, pentru rolul principal din “Broken Youth”; Premiul Special la Al II-lea Festival al Pantomimiei de la St.Croix – Elvetia; Marele Premiu UNESCO pentru Dezvoltare Culturala; Marele Premiu la Festivalul One Man Show de la Chişinau;
Premiul UNITER pentru Teatru Non-verbal. Iar în anul 2000, a fost decorat cu Ordinul National Steaua României în grad de Cavaler – pentru servicii exceptionale în cultura.
“Matur poteca spre Biserica”
- Sînteti printre actorii care nu-si ascund patriotismul si credinta în Dumnezeu. Prin aceasta contraziceti flagrant opinia generala despre actor – vazut ca un usuratic, om al placerilor si al îndeletnicirilor frivole. Mai ales Biserica are o rezerva semnificativa fata de actori si teatru. Ce poate face artistul crestin în teatru?
– Ce fac eu. Ma dau drept exemplu, cu “trufie” as spune, în contextul în care un marele duhovnic care este Parintele Iustin Pârvu a spus ca avem inflatie de smerenie. (rîde)
Acum, serios, este vorba de responsabilitate si de demnitatea actului artistic. Atitudinea Bisericii fata de teatru este istorica. Biserica rasariteana a fost mult mai echilibrata si nu a formulat interdictii în domeniu, dar cea catolica, da – totusi, nu prea aspre. Apropo ca eu fac mima, au existat mimi sfinti: Sfîntul Porfirie si Sfîntul Ghelasie – care, chemati de împarat sa batjocoreasca taina botezului, au iesit din apa si au marturisit credinta. Extraordinar! Iata cum aceasta arta se poate converti…
Lucrurile lui Dumnezeu nu le putem noi cartografia. O constiinta crestina poate aparea oriunde si oricînd. Teatrul poate fi folosit ca un gen de marturisire crestina, fara ca prin asta sa facem un teatru explicit religios, o drama liturgica, ci sa traim crestin raportul dintre arta si credinta.
Nu e vorba de a face arta bisericeasca, fiindca aceasta este legata de spatiul Bisericii. Personal, matur poteca spre Biserica. Asta e functia mea. Curat cît pot, ca mi-a dat Bunul Dumnezeu.
– Mai sînt actori preocupati de asa ceva?
– Sînt, dar putini. Ma gîndeam cîndva ca artistul crestin a disparut. Artistul nu mai are exercitiul constiintei. Pai, de unde, daca nu are o cultura religioasa. A avut o cultura total ateista, a fost încadrat într-o anumita zona, cu un anumit reflex. Poate o noua generatie… Macar unu la suta din cei care vin… Cu cît e mai alienant curentul de secularizare care creste, cu atît ne reîncrestinam mai mult, ca o reactie de aparare.
“În tineretul român se întîlnesc doi mutilati: comunistul si consumeristul”
– Apropo de noua generatie, ati mizat pe tineri în construirea unor spectacole deosebite, în jurul dvs s-a constituit o echipa tînara. Aveti o relatie privilegiata cu tineretul?
– Este cam greu sa-i folosesti pe cei mai vechi – si chiar pe cei din generatia mea, care, cu parere de rau o spun, au fost marcati de regimul comunist.
Cei tineri ma asculta, ma cred, simt si atunci se declanseaza altceva. Sigur, nu toti sînt aluat bun, pentru ca tineretul de azi are foarte multe ispite. Ideea este ca sîntem cu totii supusi unui bombardament ideologic, menit sa transforme poporul în populatie. Se poarta un razboi în special prin televiziune – care este o industrie a falsului.
Uite si la tinerii din politica. Majoritatea sînt reprodusi, nu procreati, caci procreatia înseamna taina divina. Seamana toti în interior, caci au avut o evolutie într-un sistem de referinta… Astazi, în mare parte din tineretul român se întîlnesc doi mutilati: cel de tip comunist, ateist, cu cel secularizat, consumerist. Si unul, si celalat au doar scopuri materiale.
– Poate asta-i directia de mers a istoriei…
– Daca luam istoria noastra, noi nu avem evolutie. Un lucru revelat nu are evolutie. Occident (n-am nimic cu Occidentul – ramîne o mare cultura si un model civilizator, acum vorbesc însa de spirit) a trecut prin trei etape: umanista, crestina si utilitarista. Occidentalii au trecut astfel de la statutul de persoana cu fata catre Dumnezeu la cel de cetatean cu fata catre societate, pentru a sfîrsi sa fie un instrument de construit zidul Babilonului – unde o caramida valora mai mult decît un om.
Pe cînd în istoria noastra, în dreptul celor trei epoci occidentale poti pune: crestin, crestin, crestin. Si dedesubt, poti scrie linistit: martir. Pe de o parte se afla cruciatii, pe de alta crucificatii – astia sîntem noi. Acest popor a fost martirizat în perioada comunista.
“Occidentul trebuie responsabilizat”
– Si-atunci care este dialogul nostru cu Occidentul?
– Noi avem nevoie de Occident pentru a scapa din jungla neosecurista, ne sînt necesare institutiile lui – nu trebuie ignorata acesta realitate. Dar si Occidentul are nevoie de noi pentru reabilitarea omului. Lumea occidentala a schilodit aceasta evolutie/ involutie a omului: occidentalul a fost persoana în fata lui Dumnezeu, cetatean în fata societatii si acum traieste stadiul de cetatean în mîna societatii. Noi, românii, am ramas în raport cu Dumnezeu.
Trebuie sa ne repozitionam în fata unei întîlniri cu Occidentul. Nu trebuie sa ne înscriem într-un discurs baricadist. N-avem a ne teme: nu sîntem singuri, sîntem cu Dumnezeu.
Occidentul trebuie responsabilizat pentru ce-am patimit noi. Nu condamnat, nu culpabilizat în masa, ci responsabilizat. Trebuie sa stie ca poporul român a fost martirizat, iar el, Occidentul, are partea sa de vina. Sa stie, ca nu se rezolva mare lucru, dar trebuie sa afle, iar noi sa nu uitam.
Totodata, este nevoie ca elitele sa-si schimbe discursul si fata de propriul popor. Cum a fost posibil ca poporul acesta sa schingiuiasca si sa ucida? Ce ideologie a putut transforma într-atît omul încît l-a facut calau? Noi am fost si victime, si proprii nostri calai. Noi am murit în închisori, sub tortura, dar tot noi am batut bestial, am chinuit inimaginabil, am blasfemiat.
Nae Ionescu spunea ca, de la Rastignire încoace, nu Binele si Raul ne dau calitatea binelui si raului, ci atitudinea noastra în fata binelui si a raului. Genial.
România are de ales astazi între doua atitudini: una de încolonare, fara creier si fara sira spinarii, în asteptarea unei presupuse mîntuiri venite de la o structura izbavitoare – recte UE; alta deschisa, adevarata, de tip crestin, în care ne asumam adevarul si îl marturisim, construind pe el.
– Credeti însa ca Occidentul va avea bunavointa sa ne cunoasca si sa-si asume greselile trecutului?
– În vremea martirizarii lui Constantin Brîncoveanu, gazetele franceze scriau ca a fost condamnat la moarte un domnitor valah pentru ca nu si-a platit impozitele, nu ca a fost ucis pentru credinta sa. Exista o lipsa de comunicare între noi si Occident, si de aici lipsa de cunoastere. Trebuie sa reînvatam dialogul împreuna. Însa, nu putem redeveni parteneri în felul în care vor functionarii UE: dupa 50 de ani de comunism, ne-au parfumat, ne-au pieptanat si ne cer sa alergam la 100 de metri garduri. Nu putem, ca venim dupa o jumatate de secol de privatiuni si de bezna. Ma iei din conditia de puscarias si ma pui sa alerg sa prind caruta ta din spate. Nu se poate, e imoral. De aceea este nevoie de responsabilizare, ca sa putem relua dialogul, pe linie morala, crestina. Sa se stie cine este vinovatul. Si-apoi vor aparea alte dimensiuni: rabdarea, întelegerea si taina.
“Cu umor am traversat istoria”
– Nu stiu daca vom fi în stare sa impunem termenii acestui dialog cu Occidentul. Asistam la destructurarea societatii românesti, accelerata si de o anumita nepasare a tinerilor, o rupere a acestor de radacini, o aruncare bezmetica în valurile consumismului. În ce fel si-ar putea gasi majoritatea tinerilor reperele?
– Cultura de televizor si în general modelele care ne vin din afara ne inhiba raportarea la trecut, dinamiteaza din interior ideea de ordine si scara de valori, baga democratia (religia si arta nu cunosc democratia) acolo unde nu trebuie; creaza în tînara generatie un complex de inferioritate, un complex de cultura minora. În timp, aceasta politica da rezultate. Mai ales ca subcultura si “diversitatea” sînt promovate de intelectualul român, care a fost cunparat. Cu putine exceptii de verticalitate, de oameni care au creat institutii-izvoare de recuperare, de renastere (Memorialul Sighet, Fundatia Anastasia – ca sa ma opresc doar la aceste exemple mai cunoscute).
Totusi, speranta ne vine de la atitudinea românului, care este una standard, cum zicea Blaga, de “boicot a istoriei”. Noi n-am avut nici un fel de entuziasm pentru chestiuni din astea pionieresti, de sincronizare. Am stat si am privit ca în bancul ala cu podul. Badea Gheorghe trecea de 30 de ani un rîu cu vacile prin acelasi loc. Într-o buna zi vede, uimit, ca peste rîu a aparut un pod de lemn. Zice în sinea lui: “Ba, astia au facut un pod”, dupa care trece tot prin apa. Dupa un timp, ajunge la pod si nea Ion, cu oile. Se uita si el perplex. Badea Gheorghe îi striga: “Ba, vezi ca astia au facut un pod!”. Si nea Ion trece cu oile prin apa. La un moment dat apare si Vasile împingînd de zor o roaba. Badea Gheorghe si nea Vasile îi striga: “Ba, vezi ca astia au facut un pod!”. Vasile trece pe pod si, cînd ajunge la jumatatea lui, se darîma podul. În timp ce Vasile se lupta cu valurile sa iasa de sub grizi, badea Gheorghe si nea Vasile, impasibili, îsi spun: “Noi i-am spus ca astia au facut un pod”. Asta e atitudinea poporului român… Românul e sceptic, conservator si plin de umor. De aceea poate, Parintele Staniloae, cel mai mare teolog al secolului XX, spunea: “Cel mai bun discurs catre poporul român este umorul”. N-a spus bascalia – care e de tip ateu, desacralizanta, ia în derîdere totul. Umorul exprima atitudinea poporului român fata de tot ce nu e natural si care nu vine firesc. Umorul e de tip crestin, pentru ca este nadejdea care transcede necazul. A face haz de necaz nu înseamna a desacraliza necazul, ci a trece prin el cu nadejde crestina. Bascalia n-are nimic sfînt. Bascalia este ruda apropiata a blasfemiei. Noi cu umor am am traversat istoria. Si-apoi, sa nu uitam ca exista si un rîs al Patriarhilor.
– L-ati “jucat” pe Eminescu în piesa “Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Prin ce considerati ca ati reusit sa faceti un rol credibil, sa ni-l aduceti pe Eminescu lînga noi azi?
– A fost o dubla ispita acest rol, pentru ca, sa nu uitam, personalitatea lui Eminescu a fost de doua ori mutilata. O data de comunisti, printr-o fetisizare si o confiscare ideologica. A doua oara prin mascarul de tip dilematic, mai pervers, dupa parerea mea, caci a fost administrat în doze homeopatice, care, în timp, trebuia sa ne produca deznadajduirea, lipsa de încredere în propriile noastre valori.
Între aceste doua mutilari, am încercat sa-l arat asa cum l-am simtit eu pe Eminescu.
Pe cînd eram la Botosani, secretarul literar al teatrului mi-a spus: Eminescu a fost si poet. Revoltat, l-am întrebat: “Cum adica?”. “Pai a fost si poet, caci înainte de toate a fost o constiinta” – mi-a raspuns. Ei, eu am încercat sa prezint acea constiinta.
Eminescu este primul act de verticalitate al poporului român dupa voievozi. E o continuitate voievodala. Bine, cine ma aude spunînd asta ma face taliban. Dar nu ma deranjeaza, caci astfel de oameni trebuie studiati din punct de vedere antropologic… (rîde)
“Eminescu nu se poate juca, se marturiseste”
– Revenind la piesa despre Eminescu…
– Textul era bine scris, îl înfatisa pe Eminescu acela care gîndea politic si avea atitudine politica în calitate de jurnalist. Concentra foarte bine discursul lui politic.
Piesa s-a bucurat deopotriva de o cronica proasta din partea “baietilor de serviciu” si de o primire entuziasta a publicului. Însa, nu a avut o viata foarte lunga, mai ales ca a fost condamnata din start. Era anul Eminescu, iar sarbatorirea lui se facea în ascuns, ca o manifestare de tip sectant. Pîna si la nivelul publicului se strecura un soi de complex, care îl împiedeca sa se manifeste. Totusi, baerierele au fost depasite destul de repede, dar piesa nu s-a mai jucat.
În orice caz, Eminescu nu se poate juca. Noi am facut un fel de pomenire, un act liturgic, un act de rememorare a atitudinii lui Eminescu. Eminescu se poate marturisi, nu se poate juca. Am facut cîndva diferenta dintre arta greceasca, de tip mimetic si arta crestina, care este de tip marturisitor. Eminescu te obliga la marturisire.
– Din pacate, Eminescu a ajuns, în mod regretabil, sa fie “aparat” de serie de cabotini politici, de falsi profeti, care l-au confiscat si încearca sa se legitimeze prin el. Si îi fac rau…
– Au confiscat discursul crestin, european, democratia, nationalismul. Sigur ca si Eminescu trebuia confiscat… E tragic ca aparatorii lui Eminescu – desi el nu are nevoie de aparare – sînt politruci pigmei, care îl îngîna pe Eminescu. În conditiile în care intelectualitatea rafinata, de la care ar fi fost de asteptat o atitudine favorabila valorilor nationale, a fost prinsa cu garda jos: caci aceasta “elita” în mare parte este nascuta oportunista, nu facuta.
Eminescu este o reintrare în rost. În rostul poporului român. Iesirea din rost sînt acesti oameni, intelectuali, care sînt, vorba lui Noica, plini de cunostinte dar fara cunoastere. Eu as adauga: si fara traire, pentru ca trairea presupune risc.
“Eminescu poate fi brand de tara”
– Mai avem astazi nevoie de Eminescu?
– Nevoia de Eminescu… Nu trebuie sa ne punem problema, sa facem eforturi sa-l aparam. E ca si cum am încerca sa ne salvam grupa sangvina – el face parte din firea noastra… Însa, trebuie sa-i ajutam pe acesti bieti infirmi spiritual, care îl contesta sau care îl ignora, sa-l descopere. Sa ne situam pe pozitia unui om care îndura nedreptatea, nu care o face. Am o compasiune crestina pentru cei care fac nedreptatea. Spunea Eliade ca, daca poporul român dispare de pe fata pamîntului si ramîne o carte a lui Eminescu, lumea stie cine au fost românii. Punct. Si pentru ca tot cauta astia un brand de tara: iata brandul, Eminescu!
– Sînteti preocupat de ce se întîmpla cu societatea româneasca si totodata sînteti un artist de succes, un creator apreciat, o voce sonora, o personalitate cunoscuta. Nu simtiti uneori nevoia de a va implica mai mult în viata cetatii si altfel decît ca artist?
– Am retinut o remarca a poetei Ana Blandiana care m-a întristat profund, dar care e justa: “Nu merge în România împreuna“. Dar, ca sa trezesc asa cît pot eu, e un lucru pe care mi l-am asumat firesc, fara efort si fara sa fac caz de asta. Ca sa intru în spatiul politic, ar fi ca si cum as intra într-un spatiu virusat si cu perspective de a nu mai fi curatat. Zarurile au fost aruncate…
– Nu ma refeream la o actiune politica, ci la una culturalo civica.
– Da, ma intereseaza, dar caut înca o formula potrivita pentru un demers de reabilitare a poporului român. Nu cred ca trebuie actionat pe caile clasice. Banuiesc ca se va naste ceva… Va fi o surpriza. În primul rînd trebuie sa iasa un alt discurs. Trebuie sa ne reasezam. Formele vor veni. Deocamdata sînt importante vocile, nucleele si atitudinea.
