“Paste fericit”?

     Cu fiecare an, în preajma sărbătorii Învierii Domnului, ne este dat să auzim tot mai des acest salut: Paşte fericit! Dincolo de sonoritatea comică a acestui salut, datorată asocierii lui cu modul de hrănire a animalelor erbivore, trebuie să înţelegem că el nu este corect nici în ceea ce priveşte sensul şi denumirea sărbătorilor pascale. Denumirea sărbătorii are forma de plural: Paşti şi nu Paşte. Întotdeauna s-a folosit pluralul, Paşti: în Sfânta Scriptură, în scrierile Sfinţilor Părinţi, în calendare şi în cărţile de slujbă, deoarece face referire la mai multe evenimente. Denumirea acestei sărbători îşi are originea în Vechiul Testament, provenind de la cuvântul ebraic pesach, care înseamnă a trece. La Paşti, evreii serbează trecerea lor din robia Egiptului spre viaţa de libertate, în pământul făgăduinţei. Dar aceasta însuma mai multe evenimente: trecerea Domnului, la miezul nopţii, pentru a salva pe toţi întâi-născuţii evreilor şi a-i lovi pe întâi-născuţii egiptenilor prin îngerul morţii (îi pedepsea astfel pe egipteni, pentru a zecea oară, deoarece nu I-au ascultat porunca şi nu au eliberat pe evrei din robie – cf. Ieşire 12); de asemenea, trecerea prin Marea Roşie şi călătoria lor prin pustiu, până în ţara Canaanului etc. De aceea evreii folosesc pluralul pentru denumirea acestei sărbători – Paşti – şi o prăznuiesc timp de 7 zile (Ieşire 23, 15).

     Biserica Ortodoxă a preluat această denumire, tot în forma de plural, Paşti, pentru cea mai importantă sărbătoare a ei. Şi noi serbăm o trecere: din robia păcatului şi a morţii, către viaţa cea veşnică. Această trecere a făcut-o Mântuitorul Iisus Hristos prin Patimile, Moartea şi Învierea Sa. Biserica Ortodoxă nu face separaţie între cele două acte ale Răscumpărării, săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos: Jertfa şi Învierea. Ele sunt strâns legate, deoarece, a vorbi despre înviere fără a vorbi mai întâi despre moarte e un non-sens; iar a vorbi despre moarte fără a avea perspectiva învierii e pierdere de vreme. Ce valoare mântuitoare ar avea moartea care nu se finalizează în înviere? Dovada unităţii şi intercondiţionării celor două momente în gândirea şi trăirea ortodoxă o găsim în tradiţia serbării Paştilor.

     Încă de la începutul creştinismului, prin Paşti se înţelegea atât Jertfa Domnului, cât şi Învierea, mai târziu cele două evenimente numindu-se: Paştile Crucii (cuprinzând Săptămâna Patimilor) şi Paştile Învierii (pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Manual pentru Institutele Teologice, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p.174-175). Şi faptul că până azi se foloseşte pluralul: Sfintele Paşti, şi nu Sfântul Paşte, e o dovadă a păstrării înţelegerii iniţiale a Sărbătorii, ca un ciclu de sărbători. O dovadă în acest sens o constituie şi modul cum a fost rânduit Postul Mare, ca o împreunare a două perioade distincte de post: Postul Paştilor, de 40 de zile – ce se încheie în Duminica Floriilor -, şi Săptămâna Patimilor, văzută astfel ca perioadă pascală. Însăşi structurarea postului ne descoperă această perspectivă: orice post se încheie cu serbarea praznicului, către care el ne-a pregătit. Deci, la sfârşitul Postului Paştilor, e firesc să înceapă serbarea Paştilor (cu zilele Patimilor). Distincţia dintre cele două perioade este evidentă pentru oricine urmăreşte rânduielile liturgice. Aceste rânduieli accentuează caracterul pascal al Săptămânii Patimilor, făcând permanentă trimitere la evenimentele pascale evreieşti.

     Din perspectiva celor prezentate mai sus, înţelegem de ce este greşit salutul: Paşte fericit! Nu numai datorită formei de singular, ci şi datorită semnificaţiilor pascale. Nici Paşti fericite! sau Sfintele Paşti cu fericire! nu sunt saluturi corecte, deoarece Săptămâna Patimilor, prima perioadă pascală, este marcată de tristeţe, de durere şi căinţă, că pentru noi a trebuit să moară pe Cruce Mântuitorul Iisus Hristos, şi nicidecum de fericire. În ceea ce priveşte a doua perioadă pascală, cuprinzând zilele Învierii, avem deja un salut, atât de drag nouă: Hristos a Înviat! Pentru ce să-l înlocuim cu altul, când acesta exprimă deplin fericirea noastră.

                                                                                                                                                                                               pr. dr. Gheorghe HUSARCIUC

Epoca devoratorilor de televiziune

     Conţinutul jurnalelor informative din ultimele săptămâni a fost parcă desprins din scenariile unor filme de acţiune. Jaf armat la bănci, sustragere de arme la un depozit de muniţie, infractori încă în libertate, sportiv înjunghiat mişeleşte, teribil accident pe autostrada Soarelui etc. Dacă lărgim puţin aria de referinţă, subiectele devin şi mai palpitante, variind de la accidente aviatice la catastrofe naturale cu urmări dezastruoase. Toate pe fondul gri-cenuşiu al unei crize economice „al cărei moment de vârf nu a fost atins încă…!“.

     O analiză de conţinut a jurnalelor TV, realizată anul trecut de Agenţia de Monitorizare a Presei – Active Watch, sublinia că o mare parte dintre aceste emisiuni informative tind spre o dramatizare excesivă a ştirilor prezentate. Cercetarea, intitulată exact în spiritul subiectului dezbătut – „Un om a muşcat o ştire“, arată că în special televiziunile generaliste au tendinţa de a prezenta o imagine sensibil diferită a realităţilor zilei, una în care subiectele cu un grad ridicat de spectaculozitate sau dramatism (infracţiuni, accidente, crime, incendii ş.a.m.d.) ocupă spaţii considerabile raportat la ansamblul ştirilor prezentate.

     Repetarea unei astfel de cercetări ar confirma, cred, trendul semnalat deja anul trecut, dacă nu ar descoperi chiar noi şi surprinzătoare valenţe, în contextul schimbărilor politice şi economice survenite între timp.

     În orice caz, este cât se poate de evident faptul că maniera în care sunt prezentate anumite ştiri pe posturile de televiziune denotă o abordare mai degrabă cinematografică, în detrimentul unei perspective pur jurnalistice. Şi oare cine este principalul responsabil pentru acest triumf al divertismentului asupra informaţiei? S-ar părea că, în primul rând, noi, cei care privim cu răsuflarea tăiată atunci când suntem avertizaţi că „urmează imagini şocante!“ şi care ne orientăm instinctual, din telecomandă, exact către acest gen de prezentare a ştirilor. De altfel, nu întâmplător, telecomanda candidează pe primele locuri în clasamentul celor mai distructive invenţii ale secolului al XX-lea!

     Multora dintre noi le este aproape imposibil să-şi mai imagineze viaţa fără această cutie magică ce are puterea de a furniza la comandă aproape orice meniu de iluzii ne putem imagina. De la sport la informaţii „prime time“, de la muzică la teleshopping sau informaţii financiare, tot ce îşi poate cineva dori găseşte la televizor. Mai puţin echilibrul şi controlul asupra propriului timp, care dispare ca prin minune în faţa micului ecran.

     Un simplu experiment de contabilizare a orelor petrecute într-o săptămână în afara serviciului sau şcolii ar scoate în evidenţă aspecte la care probabil nu ne-am fi aşteptat. Preocupări legate de timpul liber, cum sunt lectura, plimbările în aer liber, sportul preferat, întâlnirile cu prietenii, sunt concurenţi modeşti în competiţia cu timpul alocat televizorului.

     De fapt, întreaga dezbatere în jurul efectelor nocive ale televizorului nu vizează faptul însuşi de a utiliza acest obiect, cât dificultatea de a evita excesul. Adresându-se concomitent simţurilor vizual şi auditiv, şi fiind atât de accesibil în utilizare, mai ales ca fundal pentru alte activităţi domestice, televizorul este o tentaţie de care aproape nu te poţi dispensa, mai ales dacă nu ai nişte alternative suficient de motivante.

     Cineva numea, pe bună dreptate, televiziunea drept „ciclopul care devorează cărţi“. Iar când este vorba de ştiri, acest monstru cu un singur ochi pare a avea un apetit teribil şi pentru ziare sau reviste. Însă chiar şi miturile arată că ciclopii pot fi învinşi. Şi nu prin tertipuri sau strategii complicate, ci mult mai simplu: cu ajutorul butonului roşu de pe telecomandă.

     În urmă cu câţiva ani am cunoscut pe cineva care, fiind de curând botezat creştin, manifesta o reţinere evidentă faţă de restricţiile alimentare din perioada postului. Îmi povestea entuziasmat că, deşi nu prea reuşea să se împace cu postul în sens clasic, a găsit o formă originală de abstinenţă pentru Postul Sfintelor Paşti: a renunţat în această perioadă la televizor, optând exclusiv pentru alte modalităţi de informare şi petrecere a timpului liber.

     Cele două-trei ore petrecute zilnic în faţa televizorului fără a urmări ceva anume ar aduce probabil un imens beneficiu dacă s-ar transforma în timp petrecut cu un scop clar definit şi în folosul propriu. Reinvestirea acestui timp probabil nu va schimba lumea, dar, cu siguranţă, poate transforma lumea mea şi modul în care eu, personal, mă raportez la realitate. Şi, ca orice investiţie înţelept planificată, ea poate aduce beneficii semnificative pe termen lung.

                                                                                                                                                                                                                                                                               de Ionut Bursuc, Ziarul “Lumina”

Cine poate primi Sfanta Impartasanie?

     Preotul nu trebuie să dea cu generozitate Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos jertfit în timpul Sfintei Liturghii, necesar creştinului pentru mântuire. Credinciosul nu are voie să se apropie frecvent de Împărtăşanie, dar nici prea rar. Preotul, la scaunul Spovedaniei, este cel care hotărăşte momentul primirii Trupului şi Sângelui Domnului de către penitent. Părintele Cleopa, folosind învăţăturile sfinţilor părinţi, este foarte precis în această problemă.

     Sfânta Împărtăşanie, fiind strâns legată de Spovedanie, se poate da, cu dezlegarea duhovnicului, în cele patru posturi, sau cel mai des odată pe lună pentru cei mai evlavioşi şi cel mai rar la Sfintele Paşti. Însă numai după săvârşirea canonului dat. Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă credincioşilor că se pot împărtaşi cel mai des de douăsprezece ori pe an, la cele douăsprezece praznice împărăteşti, cu dezlegarea duhovnicului lor, „însă cu frică şi cu cutremur, ca să nu luăm osândă în loc de hrană şi moarte în loc de viaţă“ (Sf. Ioan Gură de Aur, „Împărţire de grâu“, Cuvintele 53 şi 54).

      Preoţii care dau Sfânta Împărtăşanie credincioşilor fără cercetarea cuvenită şi fără canonisire sunt datori să citească cu atenţie „Povăţuirile“ din Liturghier, care privesc pregătirea sufletească şi trupească a credincioşilor pentru Sfânta Împărtăşanie. Preoţii sunt datori să cunoască bine Sfintele Canoane şi practica Bisericii Ortodoxe, iar la nevoie să consulte pe episcopul locului, pe care sunt datori să-l asculte toată viaţa. Preoţii trebuie să citească învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre felul cum trebuie dată Sfânta Împărtăşanie. Iată ce zice el în Cuvântul 55 din cartea sa „Împărţire de grâu“: „Nu mică muncă zace asupra voastră, preoţilor, dacă ştiind la cineva vreo răutate îi vei îngădui să se împărtăşească de Masa aceasta. Sângele lui Hristos din mâna voastră se va cere. Măcar vreun voievod de-ar fi, măcar cel încoronat cu coroană, dacă cu nevrednicie se apropie (de cele sfinte), opreşte-l. Mai mare stăpânire ai tu decât acela… că decât cel îndrăcit mai rău este cel ce a păcătuit şi se apropie. Că acela, pentru că este îndrăcit, nu se munceşte; iar aceştia când se apropie cu nevrednicie, la muncă veşnică se dau. Deci nu numai pe aceştia să-i oprim, ci în scurt pe toţi care îi vom vedea că se apropie cu nevrednicie. Nici unul să nu ia, ca Iuda, ca să nu pătimească ca Iuda“. Şi iarăşi zice: „Nu da sabie în loc de hrană. Ci măcar din nebunie de va veni acela să se împărtăşească, opreşte-l. Să nu te temi. Teme-te de Dumnezeu, nu de om. Iar dacă tu nu îndrăzneşti să-l opreşti, adă-l la mine. Nu voi îngădui să se facă acestea. De suflet mă voi despărţi mai înainte decât voi da Sângele Stăpânului cu nevrednicie. Şi sângele meu tot îl voi vărsa, mai înainte decât voi da Sânge aşa de înfricoşat celui căruia nu i se cuvine. Iar dacă mult iscodind cineva nu a ştiut pe cel rău, nu este nici o vină“.

    De aceea, duhovnicul trebuie să fie cu mare grijă la Spovedanie, socotind bine pe cine trebuie să oprească şi cui să-i dea cele Sfinte cu vrednicie. Dacă cineva duce o viaţă imorală şi caută prin înşelăciune să primească Sfânta Împărtăşanie, va intra satana în el (Ioan 13, 27), asemănându-se lui Iuda. Dacă cineva este pe patul de moarte şi nu mai poate vorbi, i se poate da Sfânta Împărtăşanie pe mărturia celor din jurul său, cum că bolnavul este om credincios, că s-a spovedit regulat şi a dorit cele sfinte. Cel mai mare păcătos, dacă pe patul de moarte se spovedeşte, plângând amar, asemenea tâlharului de pe cruce, poate fi împărtăşit. Iar dacă cineva nici pe patul de moarte nu vrea să se împace cu aproapele sau refuză cele sfinte nu trebuie să fie împărtăşit.

     Cei ce sunt opriţi un timp de la Sfânta Împărtăşanie se pot împărtaşi cu pogorământ numai în caz de primejdie de moarte, adică de accidente, de operaţie, internare în spital pentru mai mult timp etc. De asemenea, femeile însărcinate se pot împărtăşi în luna a noua, orice oprire canonică ar avea, cu condiţia ca după naştere să ţină în continuare canonul dat de duhovnic.

     Însă, nu pot fi împărtăşiţi, nici chiar pe patul de moarte, creştinii ortodocşi care refuză cele sfinte; cei care s-au lepădat de credinţă; cei care au părăsit Biserica şi s-au dus la secte; cei demenţi, adică cei care nu pot judeca cu mintea şi nu se pot spovedi; cei în agonie, care nu au apucat să fie mai înainte spovediţi şi împărtăşiţi; cei îndrăciţi (demonizaţi); cei care hulesc pe Dumnezeu şi Îl înjură, chiar şi pe patul de moarte; cei care au săvârşit păcate împotriva Sfântului Duh până în ceasul morţii şi nu s-au pocăit; cei deznădăjduţi care vor să-şi pună capăt zilelor; cei cu totul robiţi până la moarte de beţie, de grele păcate trupeşti, furii de cele sfinte şi cei care nu vor să ierte nici până la moarte pe aproapele lor. (extrase din cuvântările părintelui Cleopa Ilie, adunate în cartea „Ne vorbeşte părintele Cleopa“, volumul IV, ediţie îngrijită de arhim. Ioanichie BĂLAN, Editura Episcopiei Romanului, 2002)