Sfintii Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel – 4 iunie

     La 4 iunie, în fiecare an, B.O.R. praznuieste pe cei patru sfinti martiri Zotikos, Attalos, Kamasis si Filippos. In septembrie 1971 s-a facut o descoperire de mare insemnatate, care pune in lumină vechimea si vigoarea crestinismului daco-roman. Este vorba de o bazilica paleocrestina, descoperita in comuna Niculitel din judetul Tulcea, la vreo 10 km de vechea cetate romana Noviodunum- Isaccea de astazi. Valoarea acestei bazilici stă în cripta sa cu moaste de martiri (martirion), – de forma patrata (3,70×3,40), construita din caramida cu mortar – asezata sub altar. In interior, pe peretele din stanga intrarii, a fost zgariata in mortarul crud o inscriptie in greceste: “Martirii lui Hristos”, iar pe peretele din dreapta apare din nou cuvantul “martiri”, precum si numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis si Filippos.

     In anii urmatori, continuandu-se cercetarile arheologice, sub nivelul acestei cripte s-au mai descoperit resturi din trupurile altor martiri, ale caror nume nu se cunosc. Pe o lespede de calcar se afla o inscriptie, cu urmatorul cuprins: “Aici si acolo (se afla) sangele martirilor”.

     Arheologii si teologii care s-au ocupat cu aceste descoperiri de la Niculitel    n-au putut stabili data si timpul patimirii acestor sase martiri. Cei mai multi socotesc ca au fost martirizati in localitatea invecinata Noviodunum (Isaccea), fie in cursul persecutiei lui Diocletian, prin anii 303-304, fie in timpul imparatului Liciniu, care a luat mai multe masuri impotriva crestinilor, prin anii 319-324.  Poate cei doi, necunoscuti, sa fi patimit si mai devreme. Martirologiul “siriac” pomeneste pe mucenicul Filippos in ziua de 4 iunie, iar Martirologiul numit “ieronimian” îi mentioneaza pe toti, la aceeasi data, adaugand si alte nume: Quirinus, Iulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio si alti 25, ale caror nume sunt notate. S-ar putea ca intre ei sa fi fost si cei doi martiri necunoscuti descoperiti la Niculitel. Numele primilor trei martiri sunt orientale, cel de Filippos este biblic, iar celelalte sunt latine, deci ar fi niste localnici daco-romani.

     In a doua jumatate a secolului al IV-lea, pe locul in care au fost ingropati, s-a ridicat o bazilica, in scopul cinstirii lor in fiecare an. Probabil acest lacas de inchinare paleocrestin –sau vreo manastire care se va fi ridicat mai tarziu – a dat satului numele de Mănăstirişte, care este intalnit in cateva izvoare medievale. Bazilica de la Niculitel prezinta o mare insemnatate pentru istoria Bisericii noastre, pentru ca aici s-au pastrat singurele moaste de martiri din perioada paleocrestina descoperite pe teritoriul Romaniei. La 17 ianuarie 1973, in urma aprobarii date de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane moastele celor patru martiri au fost transportate de la cripta in patru racle metalice, la manastirea Cocos aflata in imediata apropiere a comunei Niculitel. La 4 iunie 1981 s-a citit in manastire pentru prima data un Acatist alcatuit in cinstea sfintilor mucenici.

     Sa ne îndreptăm şi noi pasii spre acest lăcaş de rugaciune, ridicat pe la inceputul veacului al XIX-lea de calugari transilvăneni si sa cerem Sfintilor Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos sa ne ocroteasca cu rugaciunile lor inaintea lui Hristos Domnul, pentru care au patimit, si să zicem –  “purtatorilor de chinuri, ca niste viteji cugetatori, indrazneala avand catre Dumnezeu, noua tuturor celor ce va cinstim cu dragoste, cereti-ne iertare de greseli, izbavindu-ne de patimi si de necazuri”.Amin!

Sfintii 40 de mucenici – 9 martie

Sfintii 40 de mucenici

     Au trecut şi Babele! Cu un veac în urmă, pe 9 martie ţăranii răsuflau uşuraţi. De-acum gata, a trecut iarna! Cam peste tot în ţară, această zi marca începutul primăverii. Aşa credeau oamenii, că în această zi se întorc berzele, pământul se dezgheaţă şi se încălzeşte, încep să iasă gâzele şi şerpii. Tocmai de aceea, ziua era plină: după sărbătorirea Sfinţilor Mucenici, oamenii se ocupau de livadă şi de grădina de legume, de vitele din bătătură, încercând, cu ajutorul Sfinţilor Mucenici, să îşi asigure o recoltă mai bună.

   Biserica noastră îi sărbătoreşte în data de 9 martie pe cei 40 de Sfinţi Mucenici din cetatea Sevastiei, din Armenia. Ei au trăit pe vremea împăratului roman Liciniu, prigonitor al creştinilor. Erau ostaşi, de neînvins în lupte, dar şi tari în credinţă. Aflând conducătorul lor, Agricola, că sunt creştini, le-a cerut să renunţe la credinţă şi să aducă jertfe zeilor. Sfinţii au refuzat. Au fost chinuiţi în nenumărate rânduri, dar au răbdat. Până la urmă, Agricola a dat poruncă să fie scufundaţi în apa unui iezer de lângă cetate, aproape îngheţată, căci era iarnă. Se spune că unul dintre ei nu a mai rezistat şi, renunţând la credinţă, a ieşit din apă şi a fost dus într-o baie caldă, dar a murit. Unul dintre soldaţii de pază, în acea noapte, a văzut cum o lumină cobora din cer, încălzind aerul deasupra iezerului şi patruzeci de cununi luminoase au coborât din cer asupra mucenicilor. Văzând că o cunună nu are deasupra cui să se aşeze, paznicul cel treaz s-a aruncat în apă, cerându-I Domnului să-l numere şi pe el în ceata Sfinţilor Mucenici. Mânios, Agricola a poruncit să le fie zdrobite gleznele. Sfinţii şi-au încredinţat duhul Domnului. Trupurile le-au fost arse şi oasele aruncate în lac, dar se spune că, după trei zile, Sfinţii s-au arătat Episcopului Petre, cerându-i să-i scoată din apă. Creştinii s-au dus noaptea şi oasele au strălucit în apă, ca stelele, arătându-le unde sunt. Le-au scos şi le-au îngropat cu cinste, la loc cuvenit. 

     Obiceiuri de la sărbătoarea Mucenicilor 

    Toată lumea îndrăgeşte sărbătoarea Sfinţilor Mucenici, dar mai ales copiii. Gospodinele pregătesc câte patruzeci de colăcei, numiţi, după numele sfinţilor, „mucenici“, îi duc la biserică să fie sfinţiţi şi îi dau de pomană săracilor, atât pentru sufletele morţilor, cât şi pentru sănătatea familiei. Prin unele părţi din Bucovina, oamenii obişnuiesc, în această zi în mod special, să facă 40 de mătănii, câte una pentru fiecare sfânt, ca să dobândească, cu ajutorul lor, viaţă lungă şi sănătate. Pentru că mucenicii gospodinelor împrumută ceva din sfinţenia sărbătorii, li se dă câteva firimituri din ei şi vitelor, să aibă lapte şi să fie ferite de rele, se ating pomii fructiferi, ca să rodească mai mult ca de obicei. Tot din această cauză, deşi nu muncesc ceva la câmp, din respect pentru sărbătoare, femeile de la ţară seamănă legume, mai ales ceapă şi varză, măcar într-o răsadniţă, pentru că au auzit ele din bătrâni că nu vor fi atacate de insecte. 

     Început de primăvară 

  În calendarul vechi, 9 martie cădea în preajma echinocţiului de primăvară, când ziua este egală cu noaptea. De acum ziua începe să crească şi vremea se încălzeşte. Din această cauză, oamenii au amestecat, în sărbătoarea Sfinţilor Mucenici, şi obiceiuri prin care încercau să-şi asigure un an mai bun. Oamenii au ajuns să creadă că Sfinţii Mucenici, atât de greu încercaţi în apa îngheţată a iezerului, au şi puterea de a alunga frigul şi de a aduce căldura. De aceea, în această zi, copiii băteau cu maiurile în pământ, rugându-i: „Patruzeci de Mucenici,/ Patruzeci de Sfinţi voinici,/ Daţi cu botele-n pământ/ Ca să intre frigul/ Şi să iasă căldura!“.

   Şi câte nu făceau! Prisăcarii curăţau stupii în această zi, iar cine avea vie stropea butucii cu vin, pentru un rod mai bun. Oamenii şi vitele se stropeau cu apă sfinţită, ca şi grădinile şi livezile. Cei care locuiau pe lângă râuri se duceau la pescuit. Unii credeau că, dacă prind 40 de peştişori în această zi, vor avea noroc la pescuit tot anul! 

      Ştiaţi cum se numesc cei patruzeci de Sfinţi Mucenici? 

     Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domiţian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie. 

     Poveste cu Sfinţii 40 de Mucenici 

     Se spune, prin Bucovina, că un sărac nu avea decât o bucată de pământ. Neavând de niciunele, săracul s-a băgat plugar la un om bogat, ca să-i împrumute şi lui plugul. Bogatul, zgârcit, nu i-a împrumutat plugul decât în ziua celor patruzeci de Mucenici. Ce era să facă? A plecat să are. I s-au arătat Sfinţii şi unul dintre ei l-a întrebat:

     – De ce ari? Nu ştii că azi e sărbătoare?

     – Ba da, dar ce să fac, dacă cel bogat nu mi-a împrumutat plugul decât azi? Dacă nu ar astăzi, îmi rămâne pământul nearat şi nesemănat…

     Sfinţilor li s-a făcut milă şi, dându-i voie să are, i-au binecuvântat sămânţa. Şi, la vremea secerişului, săracul a căpătat de patruzeci de ori mai mult grâu decât de obicei.

     Văzând atâta grâu, bogatul s-a mirat şi l-a întrebat pe sărac cum a făcut. Cinstit, săracul i-a povestit totul. Atunci, bogatul s-a hotărât să-i înşele pe Sfinţi şi, în anul următor, s-a apucat de arat în ziua lor. I s-au arătat şi lui Sfinţii, dar, în loc să-i binecuvânteze grâul, l-au pedepsit:

-      Din câtă sămânţă vei semăna azi vei scoate doar a patruzecea parte şi, din om cu stare, vei ajunge argatul plugarului tău şi-l vei sluji aşa cum te-a slujit şi el pe tine! 

     Mucenici şi… mucenici 

     În Muntenia se preferă mucenicii mici, sub forma unor covrigei din aluat simplu, fierţi în apă îndulcită cu miere sau zahăr şi amestecată cu nucă. Ei amintesc de tortura Sfinţilor Mucenici, obligaţi să stea în apă îngheţată…

     În Moldova, gospodinele fac patruzeci de mucenici din aluat dospit, în formă de opt care, după ce se coc, se ung cu miere şi se presară cu nucă. Până acum o sută de ani, se presărau şi cu julfă, adică un fel de terci preparat din seminţe de cânepă fierte şi îndulcite. Cine se pricepea făcea turte în formă de om, cu cap, ochi, nas, gură, mâini şi picioare; pe suprafaţa altor turte, gospodina închipuia, din găurele, o siluetă umană. Gospodinele mai ştiau să le dea şi formă de albină sau de porumbel.

     Odată cu colăceii în formă de opt, unele femei pregăteau şi mucenici lungi, numiţi „maiuri“, cu care credeau că Sfinţii bat în pământ, să aducă căldura. Iar unele femei pregăteau o turtă mai mare, cu nas, gură, dar fără ochi, pe care o numeau „Uitata“ şi pe care o dădeau de pomană pentru morţii uitaţi la pomenirile de peste an.

„Sfântul Andrei Criteanul cheamă Biserica întreagă să mediteze asupra harului lui Dumnezeu“

Sfantul Andrei Criteanul

     Luni, 2 martie 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oficiat slujba Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul în Catedrala patriarhală din Bucureşti, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. La finalul Pavecerniţei mari, la care au participat şi câteva sute de credincioşi, Patriarhul românilor a explicat înţelesurile duhovniceşti ale Canonului de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul, care se citeşte în primele patru zile din Postul Mare şi integral în săptămâna a cincea a acestui post. 

     Preafericirea Sa a evidenţiat faptul că această practică are o mulţime de semnificaţii duhovniceşti şi ne aduce o mulţime de foloase pentru pregătirea noastră spirituală, în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, înţeles ca un urcuş spre Înviere, un urcuş interior, duhovnicesc pentru întâlnirea cu Hristos cel răstignit şi înviat. 

         Părintele Patriarh a subliniat, de asemenea, că Postul Mare ne pregăteşte să înţelegem sensul profund al mântuirii. „Postul acesta al Sfintelor Paşti este un post de pocăinţă pentru toată lumea. Şi pentru cei care au păcătuit mult, şi pentru cei care au păcătuit mai puţin, şi pentru cei simpli, şi pentru cei învăţaţi, şi pentru credincioşii mireni, şi pentru preoţi, şi pentru arhierei. Postul Sfintelor Paşti este pocăinţă pentru toată Biserica. Este pocăinţa naturii umane căzute. Firea noastră cea stricată de păcat a fost luată pe umerii lui Dumnezeu Fiul, prin Întrupare, prin înomenire. A fost curăţită trecând prin ispite şi suferinţe, prin moarte, prin Înviere şi a fost adusă ca ofrandă sfinţită lui Dumnezeu Tatăl. Postul acesta al Sfintelor Paşti este un post al ridicării noastre din păcat, prin pocăinţă. Pentru că este un post al pocăinţei, în primele patru zile ale săptămânii dintâi, din postul acesta al Sfintelor Paşti, citim împreună Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul“. 

     „Rugăciunea este respiraţia Bisericii în Duhul Sfânt“ 

     În continuare, Întâistătătorul Bisericii noatre a evidenţiat faptul că Biserica nu poate trăi fără rugăciune, chiar dacă nu posteşte tot timpul. „Postul însoţeşte rugăciunea, nu rugăciunea însoţeşte postul. Rugăciunea este permanentă, pentru că este respiraţia Bisericii în Duhul Sfânt. Este recunoaşterea că însăşi existenţa noastră vine din mila lui Dumnezeu, că noi existăm datorită iubirii milostive a lui Dumnezeu, care a creat cerul şi pământul, care ne-a adus din nefiinţă la fiinţă şi care, căzând noi, ne-a ridicat şi ne-a dăruit împărăţia ce va să fie, adică mântuirea şi viaţa veşnică, în slava, bucuria şi fericirea Preasfintei Treimi. Când noi ne rugăm şi spunem «Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă», înţelegem că respirăm harul lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu este iubirea Lui milostivă şi smerită, întoarsă spre noi, ca să ne ridice spre El“. 

     „Tuturor oamenilor li se dăruieşte şansa de a se ridica“ 

     În continuare, Părintele Patriarh Daniel a relevat faptul că neascultarea, neînfrânarea şi nepocăinţa au făcut ca firea umană să cadă, să se îmbolnăvească şi să moară şi a explicat şi înţelesul profund al rugăciunii ritmate „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă“. „Acum noi, prin ascultare de Dumnezeu, prin înfrânarea postului şi prin pocăinţă, ridicăm firea cea căzută prin păcat. Această ridicare nu o putem face singuri, ci cu ajutorul lui Dumnezeu şi de aceea insistăm, stăruim, spunând în mod ritmat, constant, insistent şi persistent, «Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă». Numai cu mila Ta mă pot vindeca eu, numai cu harul Tău mă pot ridica eu şi numai cu harul Tău cel milostiv mă pot mântui eu cel căzut, cel rătăcit, cel bolnav şi cel mort din cauza păcatului“, a mai spus PF Daniel.

     Această rugăciune de pocăinţă este ajutată de meditaţia pe care ne-o propune Sfântul Andrei Criteanul, pornind de la Sfânta Scriptură, care ne arată două feluri de oameni, cei drepţi şi cei nedrepţi. „Sfântul Andrei Criteanul cheamă Biserica întreagă să mediteze asupra harului lui Dumnezeu, care ajută pe cei drepţi să se menţină drepţi şi ajută pe păcătoşi să se ridice, dar care osândeşte indirect pe cei care nu-l folosesc pentru ridicare, pe cei nepăsători, pe cei leneşi, pe cei trândavi în cele duhovniceşti. Tuturor oamenilor li se dăruieşte şansa de a se ridica, de a se îndrepta, dacă doresc şi dacă voiesc aceasta“, a explicat PF Daniel. 

     „Cine posteşte şi nu se roagă se autoînfometează“ 

      Rugăciunea Canonului Sfântului Andrei Criteanul este un îndemn la pocăinţă, a arătat Patriarhul, este pocăinţa propusă Bisericii întregi, subliniind că postul şi pocăinţa sunt o binefacere pentru întreaga Biserică, pentru că noi vom fi judecaţi nu numai pentru răul pe care l-am făcut, ci şi pentru binele pe care am fi putut să-l facem şi nu l-am făcut. „Acest canon de pocăinţă ne arată că Hristos Domnul a venit în lume cu Evanghelia mântuirii ca să ne aducă vindecare. În acest canon sunt invocaţi sfinţii, dar mai ales Maica Domnului. Sunt invocaţi sfinţii care ne arată pilda vieţuirii lor sfinte, dar şi pocătoşii care s-au pocăit, ca să ne arate dorul lor de îndreptare şi de ridicare“, a precizat Patriarhul românilor.

    La finalul cuvântului său, Părintele Patriarh a evidenţiat că „în această perioadă în care noi reducem hrana materială trebuie să intensificăm hrana spirituală şi în primul rând hrana spirituală este rugăciunea. Numai dacă ne rugăm, postul are un folos şi un înţeles. Cine posteşte şi nu se roagă se autoînfometează. Noi nu postim doar ca să postim, ci postim ca să susţinem cu postul rugăciunea noastră, să transformăm foamea materială în foame după Dumnezeu“.