La 4 iunie, în fiecare an, B.O.R. praznuieste pe cei patru sfinti martiri Zotikos, Attalos, Kamasis si Filippos. In septembrie 1971 s-a facut o descoperire de mare insemnatate, care pune in lumină vechimea si vigoarea crestinismului daco-roman. Este vorba de o bazilica paleocrestina, descoperita in comuna Niculitel din judetul Tulcea, la vreo 10 km de vechea cetate romana Noviodunum- Isaccea de astazi. Valoarea acestei bazilici stă în cripta sa cu moaste de martiri (martirion), – de forma patrata (3,70×3,40), construita din caramida cu mortar – asezata sub altar. In interior, pe peretele din stanga intrarii, a fost zgariata in mortarul crud o inscriptie in greceste: “Martirii lui Hristos”, iar pe peretele din dreapta apare din nou cuvantul “martiri”, precum si numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis si Filippos.

     In anii urmatori, continuandu-se cercetarile arheologice, sub nivelul acestei cripte s-au mai descoperit resturi din trupurile altor martiri, ale caror nume nu se cunosc. Pe o lespede de calcar se afla o inscriptie, cu urmatorul cuprins: “Aici si acolo (se afla) sangele martirilor”.

     Arheologii si teologii care s-au ocupat cu aceste descoperiri de la Niculitel    n-au putut stabili data si timpul patimirii acestor sase martiri. Cei mai multi socotesc ca au fost martirizati in localitatea invecinata Noviodunum (Isaccea), fie in cursul persecutiei lui Diocletian, prin anii 303-304, fie in timpul imparatului Liciniu, care a luat mai multe masuri impotriva crestinilor, prin anii 319-324.  Poate cei doi, necunoscuti, sa fi patimit si mai devreme. Martirologiul “siriac” pomeneste pe mucenicul Filippos in ziua de 4 iunie, iar Martirologiul numit “ieronimian” îi mentioneaza pe toti, la aceeasi data, adaugand si alte nume: Quirinus, Iulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio si alti 25, ale caror nume sunt notate. S-ar putea ca intre ei sa fi fost si cei doi martiri necunoscuti descoperiti la Niculitel. Numele primilor trei martiri sunt orientale, cel de Filippos este biblic, iar celelalte sunt latine, deci ar fi niste localnici daco-romani.

     In a doua jumatate a secolului al IV-lea, pe locul in care au fost ingropati, s-a ridicat o bazilica, in scopul cinstirii lor in fiecare an. Probabil acest lacas de inchinare paleocrestin –sau vreo manastire care se va fi ridicat mai tarziu – a dat satului numele de Mănăstirişte, care este intalnit in cateva izvoare medievale. Bazilica de la Niculitel prezinta o mare insemnatate pentru istoria Bisericii noastre, pentru ca aici s-au pastrat singurele moaste de martiri din perioada paleocrestina descoperite pe teritoriul Romaniei. La 17 ianuarie 1973, in urma aprobarii date de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane moastele celor patru martiri au fost transportate de la cripta in patru racle metalice, la manastirea Cocos aflata in imediata apropiere a comunei Niculitel. La 4 iunie 1981 s-a citit in manastire pentru prima data un Acatist alcatuit in cinstea sfintilor mucenici.

     Sa ne îndreptăm şi noi pasii spre acest lăcaş de rugaciune, ridicat pe la inceputul veacului al XIX-lea de calugari transilvăneni si sa cerem Sfintilor Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos sa ne ocroteasca cu rugaciunile lor inaintea lui Hristos Domnul, pentru care au patimit, si să zicem –  “purtatorilor de chinuri, ca niste viteji cugetatori, indrazneala avand catre Dumnezeu, noua tuturor celor ce va cinstim cu dragoste, cereti-ne iertare de greseli, izbavindu-ne de patimi si de necazuri”.Amin!

     Cu fiecare an, în preajma sărbătorii Învierii Domnului, ne este dat să auzim tot mai des acest salut: Paşte fericit! Dincolo de sonoritatea comică a acestui salut, datorată asocierii lui cu modul de hrănire a animalelor erbivore, trebuie să înţelegem că el nu este corect nici în ceea ce priveşte sensul şi denumirea sărbătorilor pascale. Denumirea sărbătorii are forma de plural: Paşti şi nu Paşte. Întotdeauna s-a folosit pluralul, Paşti: în Sfânta Scriptură, în scrierile Sfinţilor Părinţi, în calendare şi în cărţile de slujbă, deoarece face referire la mai multe evenimente. Denumirea acestei sărbători îşi are originea în Vechiul Testament, provenind de la cuvântul ebraic pesach, care înseamnă a trece. La Paşti, evreii serbează trecerea lor din robia Egiptului spre viaţa de libertate, în pământul făgăduinţei. Dar aceasta însuma mai multe evenimente: trecerea Domnului, la miezul nopţii, pentru a salva pe toţi întâi-născuţii evreilor şi a-i lovi pe întâi-născuţii egiptenilor prin îngerul morţii (îi pedepsea astfel pe egipteni, pentru a zecea oară, deoarece nu I-au ascultat porunca şi nu au eliberat pe evrei din robie – cf. Ieşire 12); de asemenea, trecerea prin Marea Roşie şi călătoria lor prin pustiu, până în ţara Canaanului etc. De aceea evreii folosesc pluralul pentru denumirea acestei sărbători – Paşti – şi o prăznuiesc timp de 7 zile (Ieşire 23, 15).

     Biserica Ortodoxă a preluat această denumire, tot în forma de plural, Paşti, pentru cea mai importantă sărbătoare a ei. Şi noi serbăm o trecere: din robia păcatului şi a morţii, către viaţa cea veşnică. Această trecere a făcut-o Mântuitorul Iisus Hristos prin Patimile, Moartea şi Învierea Sa. Biserica Ortodoxă nu face separaţie între cele două acte ale Răscumpărării, săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos: Jertfa şi Învierea. Ele sunt strâns legate, deoarece, a vorbi despre înviere fără a vorbi mai întâi despre moarte e un non-sens; iar a vorbi despre moarte fără a avea perspectiva învierii e pierdere de vreme. Ce valoare mântuitoare ar avea moartea care nu se finalizează în înviere? Dovada unităţii şi intercondiţionării celor două momente în gândirea şi trăirea ortodoxă o găsim în tradiţia serbării Paştilor.

     Încă de la începutul creştinismului, prin Paşti se înţelegea atât Jertfa Domnului, cât şi Învierea, mai târziu cele două evenimente numindu-se: Paştile Crucii (cuprinzând Săptămâna Patimilor) şi Paştile Învierii (pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Manual pentru Institutele Teologice, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p.174-175). Şi faptul că până azi se foloseşte pluralul: Sfintele Paşti, şi nu Sfântul Paşte, e o dovadă a păstrării înţelegerii iniţiale a Sărbătorii, ca un ciclu de sărbători. O dovadă în acest sens o constituie şi modul cum a fost rânduit Postul Mare, ca o împreunare a două perioade distincte de post: Postul Paştilor, de 40 de zile – ce se încheie în Duminica Floriilor -, şi Săptămâna Patimilor, văzută astfel ca perioadă pascală. Însăşi structurarea postului ne descoperă această perspectivă: orice post se încheie cu serbarea praznicului, către care el ne-a pregătit. Deci, la sfârşitul Postului Paştilor, e firesc să înceapă serbarea Paştilor (cu zilele Patimilor). Distincţia dintre cele două perioade este evidentă pentru oricine urmăreşte rânduielile liturgice. Aceste rânduieli accentuează caracterul pascal al Săptămânii Patimilor, făcând permanentă trimitere la evenimentele pascale evreieşti.

     Din perspectiva celor prezentate mai sus, înţelegem de ce este greşit salutul: Paşte fericit! Nu numai datorită formei de singular, ci şi datorită semnificaţiilor pascale. Nici Paşti fericite! sau Sfintele Paşti cu fericire! nu sunt saluturi corecte, deoarece Săptămâna Patimilor, prima perioadă pascală, este marcată de tristeţe, de durere şi căinţă, că pentru noi a trebuit să moară pe Cruce Mântuitorul Iisus Hristos, şi nicidecum de fericire. În ceea ce priveşte a doua perioadă pascală, cuprinzând zilele Învierii, avem deja un salut, atât de drag nouă: Hristos a Înviat! Pentru ce să-l înlocuim cu altul, când acesta exprimă deplin fericirea noastră.

                                                                                                                                                                                               pr. dr. Gheorghe HUSARCIUC

     Conţinutul jurnalelor informative din ultimele săptămâni a fost parcă desprins din scenariile unor filme de acţiune. Jaf armat la bănci, sustragere de arme la un depozit de muniţie, infractori încă în libertate, sportiv înjunghiat mişeleşte, teribil accident pe autostrada Soarelui etc. Dacă lărgim puţin aria de referinţă, subiectele devin şi mai palpitante, variind de la accidente aviatice la catastrofe naturale cu urmări dezastruoase. Toate pe fondul gri-cenuşiu al unei crize economice „al cărei moment de vârf nu a fost atins încă…!“.

     O analiză de conţinut a jurnalelor TV, realizată anul trecut de Agenţia de Monitorizare a Presei – Active Watch, sublinia că o mare parte dintre aceste emisiuni informative tind spre o dramatizare excesivă a ştirilor prezentate. Cercetarea, intitulată exact în spiritul subiectului dezbătut – „Un om a muşcat o ştire“, arată că în special televiziunile generaliste au tendinţa de a prezenta o imagine sensibil diferită a realităţilor zilei, una în care subiectele cu un grad ridicat de spectaculozitate sau dramatism (infracţiuni, accidente, crime, incendii ş.a.m.d.) ocupă spaţii considerabile raportat la ansamblul ştirilor prezentate.

     Repetarea unei astfel de cercetări ar confirma, cred, trendul semnalat deja anul trecut, dacă nu ar descoperi chiar noi şi surprinzătoare valenţe, în contextul schimbărilor politice şi economice survenite între timp.

     În orice caz, este cât se poate de evident faptul că maniera în care sunt prezentate anumite ştiri pe posturile de televiziune denotă o abordare mai degrabă cinematografică, în detrimentul unei perspective pur jurnalistice. Şi oare cine este principalul responsabil pentru acest triumf al divertismentului asupra informaţiei? S-ar părea că, în primul rând, noi, cei care privim cu răsuflarea tăiată atunci când suntem avertizaţi că „urmează imagini şocante!“ şi care ne orientăm instinctual, din telecomandă, exact către acest gen de prezentare a ştirilor. De altfel, nu întâmplător, telecomanda candidează pe primele locuri în clasamentul celor mai distructive invenţii ale secolului al XX-lea!

     Multora dintre noi le este aproape imposibil să-şi mai imagineze viaţa fără această cutie magică ce are puterea de a furniza la comandă aproape orice meniu de iluzii ne putem imagina. De la sport la informaţii „prime time“, de la muzică la teleshopping sau informaţii financiare, tot ce îşi poate cineva dori găseşte la televizor. Mai puţin echilibrul şi controlul asupra propriului timp, care dispare ca prin minune în faţa micului ecran.

     Un simplu experiment de contabilizare a orelor petrecute într-o săptămână în afara serviciului sau şcolii ar scoate în evidenţă aspecte la care probabil nu ne-am fi aşteptat. Preocupări legate de timpul liber, cum sunt lectura, plimbările în aer liber, sportul preferat, întâlnirile cu prietenii, sunt concurenţi modeşti în competiţia cu timpul alocat televizorului.

     De fapt, întreaga dezbatere în jurul efectelor nocive ale televizorului nu vizează faptul însuşi de a utiliza acest obiect, cât dificultatea de a evita excesul. Adresându-se concomitent simţurilor vizual şi auditiv, şi fiind atât de accesibil în utilizare, mai ales ca fundal pentru alte activităţi domestice, televizorul este o tentaţie de care aproape nu te poţi dispensa, mai ales dacă nu ai nişte alternative suficient de motivante.

     Cineva numea, pe bună dreptate, televiziunea drept „ciclopul care devorează cărţi“. Iar când este vorba de ştiri, acest monstru cu un singur ochi pare a avea un apetit teribil şi pentru ziare sau reviste. Însă chiar şi miturile arată că ciclopii pot fi învinşi. Şi nu prin tertipuri sau strategii complicate, ci mult mai simplu: cu ajutorul butonului roşu de pe telecomandă.

     În urmă cu câţiva ani am cunoscut pe cineva care, fiind de curând botezat creştin, manifesta o reţinere evidentă faţă de restricţiile alimentare din perioada postului. Îmi povestea entuziasmat că, deşi nu prea reuşea să se împace cu postul în sens clasic, a găsit o formă originală de abstinenţă pentru Postul Sfintelor Paşti: a renunţat în această perioadă la televizor, optând exclusiv pentru alte modalităţi de informare şi petrecere a timpului liber.

     Cele două-trei ore petrecute zilnic în faţa televizorului fără a urmări ceva anume ar aduce probabil un imens beneficiu dacă s-ar transforma în timp petrecut cu un scop clar definit şi în folosul propriu. Reinvestirea acestui timp probabil nu va schimba lumea, dar, cu siguranţă, poate transforma lumea mea şi modul în care eu, personal, mă raportez la realitate. Şi, ca orice investiţie înţelept planificată, ea poate aduce beneficii semnificative pe termen lung.

                                                                                                                                                                                                                                                                               de Ionut Bursuc, Ziarul “Lumina”

     Preotul nu trebuie să dea cu generozitate Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos jertfit în timpul Sfintei Liturghii, necesar creştinului pentru mântuire. Credinciosul nu are voie să se apropie frecvent de Împărtăşanie, dar nici prea rar. Preotul, la scaunul Spovedaniei, este cel care hotărăşte momentul primirii Trupului şi Sângelui Domnului de către penitent. Părintele Cleopa, folosind învăţăturile sfinţilor părinţi, este foarte precis în această problemă.

     Sfânta Împărtăşanie, fiind strâns legată de Spovedanie, se poate da, cu dezlegarea duhovnicului, în cele patru posturi, sau cel mai des odată pe lună pentru cei mai evlavioşi şi cel mai rar la Sfintele Paşti. Însă numai după săvârşirea canonului dat. Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă credincioşilor că se pot împărtaşi cel mai des de douăsprezece ori pe an, la cele douăsprezece praznice împărăteşti, cu dezlegarea duhovnicului lor, „însă cu frică şi cu cutremur, ca să nu luăm osândă în loc de hrană şi moarte în loc de viaţă“ (Sf. Ioan Gură de Aur, „Împărţire de grâu“, Cuvintele 53 şi 54).

      Preoţii care dau Sfânta Împărtăşanie credincioşilor fără cercetarea cuvenită şi fără canonisire sunt datori să citească cu atenţie „Povăţuirile“ din Liturghier, care privesc pregătirea sufletească şi trupească a credincioşilor pentru Sfânta Împărtăşanie. Preoţii sunt datori să cunoască bine Sfintele Canoane şi practica Bisericii Ortodoxe, iar la nevoie să consulte pe episcopul locului, pe care sunt datori să-l asculte toată viaţa. Preoţii trebuie să citească învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre felul cum trebuie dată Sfânta Împărtăşanie. Iată ce zice el în Cuvântul 55 din cartea sa „Împărţire de grâu“: „Nu mică muncă zace asupra voastră, preoţilor, dacă ştiind la cineva vreo răutate îi vei îngădui să se împărtăşească de Masa aceasta. Sângele lui Hristos din mâna voastră se va cere. Măcar vreun voievod de-ar fi, măcar cel încoronat cu coroană, dacă cu nevrednicie se apropie (de cele sfinte), opreşte-l. Mai mare stăpânire ai tu decât acela… că decât cel îndrăcit mai rău este cel ce a păcătuit şi se apropie. Că acela, pentru că este îndrăcit, nu se munceşte; iar aceştia când se apropie cu nevrednicie, la muncă veşnică se dau. Deci nu numai pe aceştia să-i oprim, ci în scurt pe toţi care îi vom vedea că se apropie cu nevrednicie. Nici unul să nu ia, ca Iuda, ca să nu pătimească ca Iuda“. Şi iarăşi zice: „Nu da sabie în loc de hrană. Ci măcar din nebunie de va veni acela să se împărtăşească, opreşte-l. Să nu te temi. Teme-te de Dumnezeu, nu de om. Iar dacă tu nu îndrăzneşti să-l opreşti, adă-l la mine. Nu voi îngădui să se facă acestea. De suflet mă voi despărţi mai înainte decât voi da Sângele Stăpânului cu nevrednicie. Şi sângele meu tot îl voi vărsa, mai înainte decât voi da Sânge aşa de înfricoşat celui căruia nu i se cuvine. Iar dacă mult iscodind cineva nu a ştiut pe cel rău, nu este nici o vină“.

    De aceea, duhovnicul trebuie să fie cu mare grijă la Spovedanie, socotind bine pe cine trebuie să oprească şi cui să-i dea cele Sfinte cu vrednicie. Dacă cineva duce o viaţă imorală şi caută prin înşelăciune să primească Sfânta Împărtăşanie, va intra satana în el (Ioan 13, 27), asemănându-se lui Iuda. Dacă cineva este pe patul de moarte şi nu mai poate vorbi, i se poate da Sfânta Împărtăşanie pe mărturia celor din jurul său, cum că bolnavul este om credincios, că s-a spovedit regulat şi a dorit cele sfinte. Cel mai mare păcătos, dacă pe patul de moarte se spovedeşte, plângând amar, asemenea tâlharului de pe cruce, poate fi împărtăşit. Iar dacă cineva nici pe patul de moarte nu vrea să se împace cu aproapele sau refuză cele sfinte nu trebuie să fie împărtăşit.

     Cei ce sunt opriţi un timp de la Sfânta Împărtăşanie se pot împărtaşi cu pogorământ numai în caz de primejdie de moarte, adică de accidente, de operaţie, internare în spital pentru mai mult timp etc. De asemenea, femeile însărcinate se pot împărtăşi în luna a noua, orice oprire canonică ar avea, cu condiţia ca după naştere să ţină în continuare canonul dat de duhovnic.

     Însă, nu pot fi împărtăşiţi, nici chiar pe patul de moarte, creştinii ortodocşi care refuză cele sfinte; cei care s-au lepădat de credinţă; cei care au părăsit Biserica şi s-au dus la secte; cei demenţi, adică cei care nu pot judeca cu mintea şi nu se pot spovedi; cei în agonie, care nu au apucat să fie mai înainte spovediţi şi împărtăşiţi; cei îndrăciţi (demonizaţi); cei care hulesc pe Dumnezeu şi Îl înjură, chiar şi pe patul de moarte; cei care au săvârşit păcate împotriva Sfântului Duh până în ceasul morţii şi nu s-au pocăit; cei deznădăjduţi care vor să-şi pună capăt zilelor; cei cu totul robiţi până la moarte de beţie, de grele păcate trupeşti, furii de cele sfinte şi cei care nu vor să ierte nici până la moarte pe aproapele lor. (extrase din cuvântările părintelui Cleopa Ilie, adunate în cartea „Ne vorbeşte părintele Cleopa“, volumul IV, ediţie îngrijită de arhim. Ioanichie BĂLAN, Editura Episcopiei Romanului, 2002)

Sfintii 40 de mucenici

     Au trecut şi Babele! Cu un veac în urmă, pe 9 martie ţăranii răsuflau uşuraţi. De-acum gata, a trecut iarna! Cam peste tot în ţară, această zi marca începutul primăverii. Aşa credeau oamenii, că în această zi se întorc berzele, pământul se dezgheaţă şi se încălzeşte, încep să iasă gâzele şi şerpii. Tocmai de aceea, ziua era plină: după sărbătorirea Sfinţilor Mucenici, oamenii se ocupau de livadă şi de grădina de legume, de vitele din bătătură, încercând, cu ajutorul Sfinţilor Mucenici, să îşi asigure o recoltă mai bună.

   Biserica noastră îi sărbătoreşte în data de 9 martie pe cei 40 de Sfinţi Mucenici din cetatea Sevastiei, din Armenia. Ei au trăit pe vremea împăratului roman Liciniu, prigonitor al creştinilor. Erau ostaşi, de neînvins în lupte, dar şi tari în credinţă. Aflând conducătorul lor, Agricola, că sunt creştini, le-a cerut să renunţe la credinţă şi să aducă jertfe zeilor. Sfinţii au refuzat. Au fost chinuiţi în nenumărate rânduri, dar au răbdat. Până la urmă, Agricola a dat poruncă să fie scufundaţi în apa unui iezer de lângă cetate, aproape îngheţată, căci era iarnă. Se spune că unul dintre ei nu a mai rezistat şi, renunţând la credinţă, a ieşit din apă şi a fost dus într-o baie caldă, dar a murit. Unul dintre soldaţii de pază, în acea noapte, a văzut cum o lumină cobora din cer, încălzind aerul deasupra iezerului şi patruzeci de cununi luminoase au coborât din cer asupra mucenicilor. Văzând că o cunună nu are deasupra cui să se aşeze, paznicul cel treaz s-a aruncat în apă, cerându-I Domnului să-l numere şi pe el în ceata Sfinţilor Mucenici. Mânios, Agricola a poruncit să le fie zdrobite gleznele. Sfinţii şi-au încredinţat duhul Domnului. Trupurile le-au fost arse şi oasele aruncate în lac, dar se spune că, după trei zile, Sfinţii s-au arătat Episcopului Petre, cerându-i să-i scoată din apă. Creştinii s-au dus noaptea şi oasele au strălucit în apă, ca stelele, arătându-le unde sunt. Le-au scos şi le-au îngropat cu cinste, la loc cuvenit. 

     Obiceiuri de la sărbătoarea Mucenicilor 

    Toată lumea îndrăgeşte sărbătoarea Sfinţilor Mucenici, dar mai ales copiii. Gospodinele pregătesc câte patruzeci de colăcei, numiţi, după numele sfinţilor, „mucenici“, îi duc la biserică să fie sfinţiţi şi îi dau de pomană săracilor, atât pentru sufletele morţilor, cât şi pentru sănătatea familiei. Prin unele părţi din Bucovina, oamenii obişnuiesc, în această zi în mod special, să facă 40 de mătănii, câte una pentru fiecare sfânt, ca să dobândească, cu ajutorul lor, viaţă lungă şi sănătate. Pentru că mucenicii gospodinelor împrumută ceva din sfinţenia sărbătorii, li se dă câteva firimituri din ei şi vitelor, să aibă lapte şi să fie ferite de rele, se ating pomii fructiferi, ca să rodească mai mult ca de obicei. Tot din această cauză, deşi nu muncesc ceva la câmp, din respect pentru sărbătoare, femeile de la ţară seamănă legume, mai ales ceapă şi varză, măcar într-o răsadniţă, pentru că au auzit ele din bătrâni că nu vor fi atacate de insecte. 

     Început de primăvară 

  În calendarul vechi, 9 martie cădea în preajma echinocţiului de primăvară, când ziua este egală cu noaptea. De acum ziua începe să crească şi vremea se încălzeşte. Din această cauză, oamenii au amestecat, în sărbătoarea Sfinţilor Mucenici, şi obiceiuri prin care încercau să-şi asigure un an mai bun. Oamenii au ajuns să creadă că Sfinţii Mucenici, atât de greu încercaţi în apa îngheţată a iezerului, au şi puterea de a alunga frigul şi de a aduce căldura. De aceea, în această zi, copiii băteau cu maiurile în pământ, rugându-i: „Patruzeci de Mucenici,/ Patruzeci de Sfinţi voinici,/ Daţi cu botele-n pământ/ Ca să intre frigul/ Şi să iasă căldura!“.

   Şi câte nu făceau! Prisăcarii curăţau stupii în această zi, iar cine avea vie stropea butucii cu vin, pentru un rod mai bun. Oamenii şi vitele se stropeau cu apă sfinţită, ca şi grădinile şi livezile. Cei care locuiau pe lângă râuri se duceau la pescuit. Unii credeau că, dacă prind 40 de peştişori în această zi, vor avea noroc la pescuit tot anul! 

      Ştiaţi cum se numesc cei patruzeci de Sfinţi Mucenici? 

     Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domiţian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie. 

     Poveste cu Sfinţii 40 de Mucenici 

     Se spune, prin Bucovina, că un sărac nu avea decât o bucată de pământ. Neavând de niciunele, săracul s-a băgat plugar la un om bogat, ca să-i împrumute şi lui plugul. Bogatul, zgârcit, nu i-a împrumutat plugul decât în ziua celor patruzeci de Mucenici. Ce era să facă? A plecat să are. I s-au arătat Sfinţii şi unul dintre ei l-a întrebat:

     – De ce ari? Nu ştii că azi e sărbătoare?

     – Ba da, dar ce să fac, dacă cel bogat nu mi-a împrumutat plugul decât azi? Dacă nu ar astăzi, îmi rămâne pământul nearat şi nesemănat…

     Sfinţilor li s-a făcut milă şi, dându-i voie să are, i-au binecuvântat sămânţa. Şi, la vremea secerişului, săracul a căpătat de patruzeci de ori mai mult grâu decât de obicei.

     Văzând atâta grâu, bogatul s-a mirat şi l-a întrebat pe sărac cum a făcut. Cinstit, săracul i-a povestit totul. Atunci, bogatul s-a hotărât să-i înşele pe Sfinţi şi, în anul următor, s-a apucat de arat în ziua lor. I s-au arătat şi lui Sfinţii, dar, în loc să-i binecuvânteze grâul, l-au pedepsit:

-      Din câtă sămânţă vei semăna azi vei scoate doar a patruzecea parte şi, din om cu stare, vei ajunge argatul plugarului tău şi-l vei sluji aşa cum te-a slujit şi el pe tine! 

     Mucenici şi… mucenici 

     În Muntenia se preferă mucenicii mici, sub forma unor covrigei din aluat simplu, fierţi în apă îndulcită cu miere sau zahăr şi amestecată cu nucă. Ei amintesc de tortura Sfinţilor Mucenici, obligaţi să stea în apă îngheţată…

     În Moldova, gospodinele fac patruzeci de mucenici din aluat dospit, în formă de opt care, după ce se coc, se ung cu miere şi se presară cu nucă. Până acum o sută de ani, se presărau şi cu julfă, adică un fel de terci preparat din seminţe de cânepă fierte şi îndulcite. Cine se pricepea făcea turte în formă de om, cu cap, ochi, nas, gură, mâini şi picioare; pe suprafaţa altor turte, gospodina închipuia, din găurele, o siluetă umană. Gospodinele mai ştiau să le dea şi formă de albină sau de porumbel.

     Odată cu colăceii în formă de opt, unele femei pregăteau şi mucenici lungi, numiţi „maiuri“, cu care credeau că Sfinţii bat în pământ, să aducă căldura. Iar unele femei pregăteau o turtă mai mare, cu nas, gură, dar fără ochi, pe care o numeau „Uitata“ şi pe care o dădeau de pomană pentru morţii uitaţi la pomenirile de peste an.

     Dintre multele lucruri pe care le arată Scriptura inspirată de Dumnezeu şi pe care trebuie să le realizeze cei care s-au hotărât să fie bineplăcuţi lui Dumnezeu, am socotit necesar să menţionez acum, într-o scurtă enumerare, numai pe acelea pe care în prezent le discutaţi între voi, aşa cum am învăţat din Sfânta Scriptură, expunând pentru fiecare dovadă care este uşor de înţeles pentru cei care se îndeletnicesc cu lectura (Sfintei Scripturi), care vor fi în măsură s-o facă înţeleasă şi altora.

     Creştinul trebuie să se socotească părtaş (vrednic) chemării cereşti şi să se poarte în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos. Nu trebuie să fie uşuratic şi să nu se lase îndepărtat de cineva de la amintirea lui Dumnezeu şi de la voile şi judecăţile Lui.

     Creştinul trebuie să devină în toate mai presus de judecăţile după lege, nici să nu jure, nici să nu mintă. Nu trebuie să defăimeze, nici să nu batjocorească, nici să nu se certe, să nu se răzbune singur, să nu răsplătească răul cu rău, nici să nu se mânie. Trebuie să fie îndelung-răbdător şi să mustre la timp potrivit pe cel ce se răzbună, nu însă din patimă răzbunării, ci din dorinţa îndreptării fratelui, după porunca Domnului. Nu trebuie să spună ceva împotriva fratelui care nu este de faţă, cu scopul de a-l cleveti, ceea ce este calomnie, chiar dacă ar fi adevărate cele spuse. Trebuie să dispreţuiască pe cel care calomniază pe fratele. Nu trebuie să spună vorbe de ruşine. Nu trebuie să râdă şi nici să nu tolereze pe cei care râd. Nu trebuie să vorbească cuvinte rele, spunând ceva care nici la folosul celor care ascultă nu duce, nici la familiaritatea necesară şi îngăduită cu Dumnezeu nu contribuie. Aşa încât şi cei care lucrează să se îngrijească, atât cât este posibil, să lucreze cu linişte şi să se adreseze cu cuvinte cuviincioase celor care sunt încredinţaţi să rânduiască cuvântul cu discernământ spre zidirea credinţei, ca să nu întristeze Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Nu se cuvine ca vreunul care vine de la alţii să îndrăznească să se apropie sau să vorbească cuiva dintre fraţi, înainte ca aceia care au primit sarcina supravegherii în toate să fie cercetaţi cum place lui Dumnezeu, spre folosul comun. Nu trebuie să fie robit de vin, nici să nu fie stăpânit de patimă pentru mâncare de carne, nici, în general, să nu devină lacom pentru orice mâncare sau băutură, pentru că cine se luptă se înfrânează de la toate. Din câte se dau fiecăruia spre folosire, nu trebuie să aibă nimic ca al său sau să înmagazineze, ci fiind atent, cu grijă pentru toate, ca şi cum aparţin lui Dumnezeu, să nu dispreţuiască nimic din câte întâmplător sunt aruncate sau puse deoparte. Nimeni să nu socotească ceva ca al său (proprietate), ci ca fiindu-i încredinţat de Dumnezeu spre slujirea fraţilor care formează o inimă şi o simţire, astfel să şi gândească şi să facă toate, şi fiecare (să rămână) în rândul cetei sale.

     Nu trebuie să cârtească, nici de strâmtorare, din lipsa celor necesare, nici de oboseală din muncă, pentru că, în orice împrejurare, judecata o au cei cărora li s-a încredinţat puterea (autoritatea) corespunzătoare. Nu trebuie să facă strigare sau altă manifestare sau mişcare în care se manifestă mânie sau îndepărtare de încredinţarea că Dumnezeu este de faţă. Glasul să fie potrivit după împrejurare. Nu trebuie să răspundă cuiva sau să facă ceva cu obrăznicie şi dispreţ, ci să dovedească în toate şi faţă de toţi îngăduinţă şi cinste. Nu trebuie să facă semne din ochi cu viclenie sau să folosească altă formă sau mişcare a unui membru (a corpului), care întristează pe frate sau dovedeşte dispreţ. Nu trebuie să se împodobească în îmbrăcăminte sau încălţăminte, ceea ce dovedeşte deşertăciune (mândrie). Trebuie să folosească lucruri simple pentru nevoile corpului. Nu trebuie să cheltuiască nimic mai mult decât cele necesare sau pentru lux, ceea ce este abuz (necumpătare). Nu trebuie să caute cinstiri şi să urmărească întâietate. Trebuie ca fiecare să socotească pe toţi ceilalţi mai de cinste decât pe sine. Nu trebuie să fie răzvrătit (nesupus). Cel care poate să lucreze, dacă nu lucrează, nu trebuie să mănânce, ci chiar şi cel care se îndeletniceşte cu ceva dintre faptele spre mărirea lui Hristos trebuie să se forţeze pe sine pentru împlinirea lucrului după putere.

     Nimeni nu trebuie să treacă de la o lucrare la altă fără examinarea celor care au puterea (autoritatea) să rânduiască asemenea lucruri, în afară de cazul când pe cineva, pe neaşteptate, l-ar chema o nevoie urgentă în ajutorul celui lipsit de puteri. Trebuie ca fiecare să rămână la ceea ce a fost rânduit şi să nu treacă din proprie iniţiativă la lucrări străine, afară de cazul când cei care au răspunderea pentru asemenea (situaţii) ar socoţi că cineva are nevoie de ajutor. Nimeni nu trebuie să se găsească în alt atelier decât cel al său. Nu trebuie să facă ceva faţă de cineva din duh de contrazicere sau ceartă.

(Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 22)

Sfantul Andrei Criteanul

     Luni, 2 martie 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oficiat slujba Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul în Catedrala patriarhală din Bucureşti, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. La finalul Pavecerniţei mari, la care au participat şi câteva sute de credincioşi, Patriarhul românilor a explicat înţelesurile duhovniceşti ale Canonului de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul, care se citeşte în primele patru zile din Postul Mare şi integral în săptămâna a cincea a acestui post. 

     Preafericirea Sa a evidenţiat faptul că această practică are o mulţime de semnificaţii duhovniceşti şi ne aduce o mulţime de foloase pentru pregătirea noastră spirituală, în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, înţeles ca un urcuş spre Înviere, un urcuş interior, duhovnicesc pentru întâlnirea cu Hristos cel răstignit şi înviat. 

         Părintele Patriarh a subliniat, de asemenea, că Postul Mare ne pregăteşte să înţelegem sensul profund al mântuirii. „Postul acesta al Sfintelor Paşti este un post de pocăinţă pentru toată lumea. Şi pentru cei care au păcătuit mult, şi pentru cei care au păcătuit mai puţin, şi pentru cei simpli, şi pentru cei învăţaţi, şi pentru credincioşii mireni, şi pentru preoţi, şi pentru arhierei. Postul Sfintelor Paşti este pocăinţă pentru toată Biserica. Este pocăinţa naturii umane căzute. Firea noastră cea stricată de păcat a fost luată pe umerii lui Dumnezeu Fiul, prin Întrupare, prin înomenire. A fost curăţită trecând prin ispite şi suferinţe, prin moarte, prin Înviere şi a fost adusă ca ofrandă sfinţită lui Dumnezeu Tatăl. Postul acesta al Sfintelor Paşti este un post al ridicării noastre din păcat, prin pocăinţă. Pentru că este un post al pocăinţei, în primele patru zile ale săptămânii dintâi, din postul acesta al Sfintelor Paşti, citim împreună Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul“. 

     „Rugăciunea este respiraţia Bisericii în Duhul Sfânt“ 

     În continuare, Întâistătătorul Bisericii noatre a evidenţiat faptul că Biserica nu poate trăi fără rugăciune, chiar dacă nu posteşte tot timpul. „Postul însoţeşte rugăciunea, nu rugăciunea însoţeşte postul. Rugăciunea este permanentă, pentru că este respiraţia Bisericii în Duhul Sfânt. Este recunoaşterea că însăşi existenţa noastră vine din mila lui Dumnezeu, că noi existăm datorită iubirii milostive a lui Dumnezeu, care a creat cerul şi pământul, care ne-a adus din nefiinţă la fiinţă şi care, căzând noi, ne-a ridicat şi ne-a dăruit împărăţia ce va să fie, adică mântuirea şi viaţa veşnică, în slava, bucuria şi fericirea Preasfintei Treimi. Când noi ne rugăm şi spunem «Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă», înţelegem că respirăm harul lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu este iubirea Lui milostivă şi smerită, întoarsă spre noi, ca să ne ridice spre El“. 

     „Tuturor oamenilor li se dăruieşte şansa de a se ridica“ 

     În continuare, Părintele Patriarh Daniel a relevat faptul că neascultarea, neînfrânarea şi nepocăinţa au făcut ca firea umană să cadă, să se îmbolnăvească şi să moară şi a explicat şi înţelesul profund al rugăciunii ritmate „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă“. „Acum noi, prin ascultare de Dumnezeu, prin înfrânarea postului şi prin pocăinţă, ridicăm firea cea căzută prin păcat. Această ridicare nu o putem face singuri, ci cu ajutorul lui Dumnezeu şi de aceea insistăm, stăruim, spunând în mod ritmat, constant, insistent şi persistent, «Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă». Numai cu mila Ta mă pot vindeca eu, numai cu harul Tău mă pot ridica eu şi numai cu harul Tău cel milostiv mă pot mântui eu cel căzut, cel rătăcit, cel bolnav şi cel mort din cauza păcatului“, a mai spus PF Daniel.

     Această rugăciune de pocăinţă este ajutată de meditaţia pe care ne-o propune Sfântul Andrei Criteanul, pornind de la Sfânta Scriptură, care ne arată două feluri de oameni, cei drepţi şi cei nedrepţi. „Sfântul Andrei Criteanul cheamă Biserica întreagă să mediteze asupra harului lui Dumnezeu, care ajută pe cei drepţi să se menţină drepţi şi ajută pe păcătoşi să se ridice, dar care osândeşte indirect pe cei care nu-l folosesc pentru ridicare, pe cei nepăsători, pe cei leneşi, pe cei trândavi în cele duhovniceşti. Tuturor oamenilor li se dăruieşte şansa de a se ridica, de a se îndrepta, dacă doresc şi dacă voiesc aceasta“, a explicat PF Daniel. 

     „Cine posteşte şi nu se roagă se autoînfometează“ 

      Rugăciunea Canonului Sfântului Andrei Criteanul este un îndemn la pocăinţă, a arătat Patriarhul, este pocăinţa propusă Bisericii întregi, subliniind că postul şi pocăinţa sunt o binefacere pentru întreaga Biserică, pentru că noi vom fi judecaţi nu numai pentru răul pe care l-am făcut, ci şi pentru binele pe care am fi putut să-l facem şi nu l-am făcut. „Acest canon de pocăinţă ne arată că Hristos Domnul a venit în lume cu Evanghelia mântuirii ca să ne aducă vindecare. În acest canon sunt invocaţi sfinţii, dar mai ales Maica Domnului. Sunt invocaţi sfinţii care ne arată pilda vieţuirii lor sfinte, dar şi pocătoşii care s-au pocăit, ca să ne arate dorul lor de îndreptare şi de ridicare“, a precizat Patriarhul românilor.

    La finalul cuvântului său, Părintele Patriarh a evidenţiat că „în această perioadă în care noi reducem hrana materială trebuie să intensificăm hrana spirituală şi în primul rând hrana spirituală este rugăciunea. Numai dacă ne rugăm, postul are un folos şi un înţeles. Cine posteşte şi nu se roagă se autoînfometează. Noi nu postim doar ca să postim, ci postim ca să susţinem cu postul rugăciunea noastră, să transformăm foamea materială în foame după Dumnezeu“.

     Pământul Ortodoxiei româneşti a plămădit din vremuri îndelungate mulţi părinţi şi monahi bine plăcuţi lui Dumnezeu, care s-au rugat pentru lume şi de la care oamenii au primit sfaturi, poveţe şi multă nădejde în momente de încercare. Astăzi, 3 martie, unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici, părintele Teofil Părăian, de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, împlineşte 80 de ani. Personalitatea părintelui arhimandrit Teofil este apreciată de întreaga suflare creştină din România, de ierarhi, de preoţi si de tineri. 

      Numele cunoscutului duhovnic de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, dinaintea călugăriei a fost Ioan. S-a născut pe 3 martie 1929 în satul Topârcea, în apropiere de Sibiu, fiind cel mai mare dintre cei cinci copiii ai părinţilor Ioan şi Elisabeta.

     De mic copil şi-a pierdut vederea şi de aceea a urmat cursurile primare la Cluj, între anii 1935-1940, într-o şcoală de nevăzători. A întrerupt şcoala între 1940-1942 din cauza războiului, apoi a continuat gimnaziul într-o şcoală de nevăzători din Timişoara. În această perioadă a încercat să intre frate la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, dar, fiind foarte tânăr, acest moment a fost amânat. Părintele Teofil evocă totdeauna cu bucurie aceste momente şi aceste locuri. Într-un interviu realizat pentru Radio Trinitas de pr. Ciprian Apetrei, consilier patriarhal, părintele Teofil a declarat: „Pentru mine, Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus este unica mănăstire. Nu zic că nu mai există alte mănăstiri, dar pentru mine nu mai există o altă mănăstire de măsurile Mănăstirii de la Sâmbăta. Mănăstirea aceasta este o mănăstire civilizată, o mănăstire îmbelşugată. Am cunoscut această mănăstire înainte de a mă aşeza aici ca monah. Am venit aici pentru prima oară în 1942, când l-am cunoscut pe părintele Arsenie Boca. Voiam să mă fac călugăr, dar nu s-a putut atunci, pentru că mitropolitul Nicolae Bălan avea avut o concepţie înaltă despre călugărie. Şi ar fi vrut ca această mănăstire să-i cuprindă pe călugării licenţiaţi în teologie“, a spus părintele arhimandrit Teofil.

     Aici, la mănăstirea brâncovenească, l-a întâlnit pe părintele Arsenie Boca, iar acesta i-a vorbit despre Rugăciunea inimii – Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul – şi l-a sfătuit cum să o practice. Este una dintre întâlnirile şi personajele care i-au marcat cursul vieţii. „Părintele Arsenie mi-a pus în atenţie rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, cum numea el Rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase. Părintele nu a făcut o teorie cu mine despre rugăciune, ci mi-a spus practic ce să fac, cum să zic“, a mai declarat părintele Teofil pentru Radio Trinitas.

     „Dacă te faci călugăr, nu mai ai nici o dorinţă decât să fii călugăr“

      Între 1943-1948, a urmat cursurile Liceului „Constantin Diaconovici Loga“ din Timişoara, iar în 1948 a devenit student la Institutul Teologic din Timişoara. Despre această perioadă, părintele Teofil a precizat pentru ascultătorii postului de radio al Patriarhiei Române: „Eu am dorit foarte mult lucrul acesta, părinţii mei nu au intervenit cu nimic. A fost hotărârea mea, întemeiată pe gândurile mele de atunci, şi am venit la mănăstire cu toată bucuria. Când am venit la mănăstire, eu fiind deja absolvent de Teologie, ştiam care este situaţia unui călugăr, adică dacă te faci călugăr, nu mai ai nici o dorinţă decât să fii călugăr. Toţi studenţii la Teologie erau în internat. Era o viaţă ca de cazarmă. Aveam un program precis. Toţi studenţii erau obligaţi să fie în internat. Acest sistem era foarte bun, pentru că oamenii învăţau să fie şi disciplinaţi. Nu învăţau numai carte, ci învăţau şi disciplina. Exista şi un program de rugăciune“.

      „Un duhovnic trebuie să aibă inimă de părinte, inimă de frate, inimă de prieten“

      Părintele Teofil a devenit frate la Mănăstirea Sâmbăta, la 1 aprilie 1953, iar pe 15 august a fost tuns în monahism. În mănăstirea în care trăieşte şi astăzi a fost hirotonit diacon pe 15 august 1960, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, de către mitropolitul Nicolae Colan, iar preot şi duhovnic a devenit 23 de ani mai tarziu, pe 13 mai 1983, fiind hitonit de către mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală. Pe 8 septembrie 1988 primeşte rangul de arhimandrit.

      Părintele Teofil a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici din România şi nu încetează să sfătuiască, să îndrume şi să spovedească pe toţi cei care îl caută pentru a-şi găsi liniştea şi mângâierea sufletească. „Un duhovnic trebuie să aibă inimă de părinte, inimă de frate, inimă de prieten. Să nu fie indiferent, să nu stea în faţa penitentului dezinteresat de cel care a făcut nu ştiu ce păcate. Important este să-l pui pe om pe cale bună, să simţi că vrea să nu mai fie păcătos, să aibă interesul acesta de a se depăşi pe sine însuşi, să vezi că-s convertiţi. Oameni informaţi sunt mulţi, dar oameni care cred în ceea ce ştiu sunt puţini“, a mai spus părintele Teofil Părăian.

      Înzestrat cu darul cuvântului

      Părintele Teofil a scris articole încă din studenţie, la îndemnul mitropolitului Nicolae Mladin. A publicat numeroase studii în revistele teologice, însă propovăduirea cuvântului Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii a început pentru cunoscutul duhovnic după anul 1990, când în ţara noastră a fost posibă din ce în ce mai mult editarea şi publicarea cărţilor de structură teologic-duhovnicească. Din anul 1992, părintele Teofil a început să fie invitat foarte des să susţină conferinţe pe diverse teme în cadrul centrelor universitare, fiind foarte iubit şi apreciat de tineri. „Darul meu cel mai de căpetenie este cel al cuvântului. La început nu eram hirotonit, dar părinţii mă rânduiau la predică. Apoi am continuat când am ajuns preot, iar din â90, când s-a dat libertatea cuvântului, am ţinut conferinţe la care am fost invitat în special de tineri, de arhierei şi de preoţi. Am ţinut conferinţe în vreo 100 de oraşe, din ţara noastră, unele sunt centre studenţeşti; am ţinut cuvântări şi în săli publice şi din toate acestea au apărut 35 de cărţi care s-au tipărit şi răspândit în ţară“, a mai spus părintele Teofil.

     Credincioşii ortodocşi intră de astăzi în Postul cel Mare, perioadă ce precedă luminata sărbătoare a Învierii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Cele şapte săptămâni reprezintă un timp în care toţi credincioşii se abţin de la mâncarea „de dulce“, adică: lapte, ouă, carne, peşte şi derivate ale acestora. Postul, care a fost instituit de Biserică încă din primele veacuri creştine, nu trebuie limitat doar la mâncare, pentru că are şi un aspect spiritual, fiind un mijloc de desăvârşire a omului. 

      Postul dinaintea praznicului Învierii Domnului, numit şi Postul Paştilor sau Patruzecimea, este cea mai însemnată parte din perioada liturgică a Triodului, care ţine de la Duminica vameşului şi a fariseului, cu trei săptămâni înainte de începutul propriu-zis al postului, şi pănă în Duminica cea luminată a Învierii. Din totalul celor 10 săptămâni ale acestei perioade, primele trei alcătuiesc o vreme de pregătire sufletească în vederea începerii perioadei de postire, iar restul de şapte săptămâni reprezintă Postul Paştilor însuşi. Această perioadă liturgică este o vreme specială de pregătire prin pocăinţă, post şi rugăciune, pentru marele praznic al Învierii lui Hristos. Acest post este cel mai lung şi mai restrictiv din punct de vedere alimentar. Durează şapte săptămâni, adică 48 de zile, fiind unul dintre cele mai aspre din cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe, şi de aceea mai este numit în popor şi Postul Mare. 

Vechimea postului

      Acest post, care ne aduce aminte de postul ţinut de Mântuitor înainte de începerea activităţii Sale mesianice, a fost rânduit de Biserică, în primele veacuri creştine, pentru ca toţi catehumenii care urmau să primească botezul în ziua slăvitului praznic al Învierii Mântuitorului Hristos să urmeze o pregătire cuviincioasă şi, de asemenea, această perioadă era socotită o pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cum se cuvine a sărbătoririi anuale a Patimilor şi Învierii Domnului.

     Modul de postire şi durata postului nu erau uniforme în primele trei veacuri. Avem mărturii ale Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexandriei, de unde aflăm că, în această perioadă primară a Bisericii, unii posteau în aşteptarea Învierii numai în Vinerea Patimilor, alţii posteau două zile, vineri şi sâmbătă înaintea Învierii, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii posteau chiar mai multe zile, ajungând până la şase săptămâni înainte de marea sărbătoare a Paştilor. În secolul al IV-lea se postea opt săptămâni la Ierusalim, iar în Apus, în aceeaşi perioadă, se postea patruzeci de zile.

     Secolul al III-lea a adus împărţirea Postului Mare în două perioade distincte. Postul Paresimilor (Patruzecimii) sau postul pre-pascal, care ţinea până la Duminica Floriilor şi avea o durată variabilă, iar cea de a doua perioadă, Postul Paştilor sau Postul Pascal, se întindea pe o perioadă de o săptămână, mai precis din Duminica Floriilor până în cea a Învierii, fiind caracterizat de un regim alimentar foarte aspru.

     După stabilirea datei Paştelui, prin hotărârea luată la Sinodul I Ecumenic, în anul 381, în Biserica Răsăriteană a fost adoptată în mod definitiv practica Postului Paştelui, de origine antiohiană, de şapte săptămâni. Deşi între bisericile locale au mai existat deosebiri cu privire la durata acestui post şi după secolul al IV-lea, Biserica Ortodoxă păstrează această perioadă şi modul de postire şi astăzi. 

Post aspru şi slujbe mai sobre 

     Conform Tradiţiei ortodoxe, postul începe luni, după Duminica izgonirii lui Adam din rai, a lăsatului sec de brânză, şi se posteşte până în seara sâmbetei din săptămâna Patimilor, inclusiv.

     În toată această perioadă a postului, sfintele slujbe sunt mai sobre decât în celelalte perioade liturgice ale anului. Conform Canoanelor 49, Laodiceea şi 52 Trulan, în timpul acestui post, în zilele obişnuite, se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur săvârşindu-se numai sâmbăta, duminica şi de sărbătoarea Bunei Vestiri, excepţie făcând primele cinci duminici din post când se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se mai săvârşeşte şi în zilele de joi şi sâmbătă în ultima săptămână a postului.

     De asemenea, în această perioadă nu se fac nunţi. La începuturi, chiar şi legile statului bizantin interziceau toate petrecerile, jocurile şi spectacolele în această perioadă de post.

 Cum postim? 

     În timpul celor şapte săptămâni de post, sunt unele restricţii asupra numărului de mese zilnice şi asupra felurilor de mâncare.

     Conform tradiţiei stabilite în Biserica noastră, se recomandă ca, în primele două zile de post, luni şi marţi din prima săptămână, cei ce pot să ţină post complet sau ajunare până seara, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă. În ultima săptămână a postului, numită şi a Patimilor, se ajunează luni, marţi, miercuri, vineri şi sâmbătă.

     În această perioadă sunt două dezlegări la peşte, pe 25 martie, de praznicul Bunei Vestiri, şi pe 12 aprilie, cu prilejul sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim.

 Rânduieli liturgice în prima săptămână din Postul Mare 

     La Vecernia Duminicii lăsatului sec de brânză, atunci când începe din punct de vedere liturgic Postul Paştelui sau Postul Mare, arhiereul sau preotul citeşte rugăciunea pentru iertarea păcatelor, de unde şi denumirea duminicii de „Duminica iertării“. Credincioşii care participă la această slujbă de seară, pentru a nu începe postul în supărare cu aproapele, obişnuiesc să-şi ceară iertare unii de la alţii şi să-şi ureze „post bun“, „post uşor“ sau „post cu folos“. La bisericile de mir unde nu se obişnuieşte să se săvârşească această Vecernie, se recomandă ca rugăciunea de iertare să se citească duminică, după dumnezeiasca Liturghie. 

Se folosesc veşminte de culoare cernită 

     Această primă săptămână a Postului Mare vine şi cu câteva noi rânduieli liturgice. La Vecernia de duminică seara, începând cu prochimenul „Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta“, „Când mă necăjesc degrab mă auzi“, „Ia aminte spre sufletul meu, Şi-l mântuieşte pe el“, precum şi „Dat-ai moştenire…“, se schimbă culoarea veşmintelor luminoase şi se sting luminile în biserică. „Acoperămintele sfintei mese, dvera şi celelalte lucruri care împodobesc biserica se înlocuiesc cu altele, de culoare cernită, închisă la culoare (vişiniu, mov sau negru), şi iarăşi se schimbă în culoare luminoasă sâmbătă şi duminică“, după cum explică pr. Marian Mihai, lector la catedra de Liturgică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

     Luni şi marţi sunt zile aliturgice, zile în care nu se săvârşeşte nici liturghie euharistică, nici Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Aceasta din urmă se săvârşeşte însă miercuri, joi şi vineri, la mănăstiri, iar la bisericile de mir se obişnuieşte a se săvârşi doar miercuri şi vineri. În Biserica Greciei, luni, în prima zi a postului, activităţile publice sunt suspendate. Tot acum, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi se citeşte Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul (Canonul cel Mare) în cadrul Pavecerniţei Mari. 

„Dacă amintim lucrurile bune, devenim liniştiţi şi iubitori“ 

     Sâmbătă, cunoscută ca Sâmbăta Sfântului Teodor sau a colinelor, se săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar duminică, numită a Ortodoxiei, se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. „Sunt, aşadar, două zile în care se săvârşeşte Liturghie euharistică, zile în care credincioşii fac primul popas în această călătorie duhovnicească. «Să ne odihnim în sâmbăta de astăzi, oamenilor… pentru Cel Ce a binecuvântat această zi cu odihnă şi cu prăznuirea cea de acum a mucenicului», cum spune Triodul. În aceste două zile se dezleagă la untdelemn şi vin, cum de altfel în toate celelalte sâmbete şi duminici din post. În această primă săptămână, credincioşii obişnuiesc să se spovedească şi să se împărtăşească pentru acest început de drum“, mai spune părintele Mihai.

     Postul trebuie unit cu slujbele lui, Canonul cel Mare, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, cu Spovedania şi Împărtăşania, cu citirea din Psaltire, din Sfânta Scriptură sau alte cărţi sfinte. „Trebuie să luăm postul în serios, să postim şi să ne rugăm să fim mai buni şi mai îngăduitori, să renunţăm sau să reducem televizorul, măcar de la acele emisiuni care nu sunt interesante sau serioase, de la acelea care nu ne hrănesc intelectual sau spiritual. Dacă nu reuşim, înseamnă că suntem puţin pătimaşi, iar postul nostru nu este deplin. Trebuie să cerem lui Dumnezeu să ne vedem păcatele şi să nu osândim pe aproapele, pentru că acela ce-şi aduce aminte numai de lucrurile bune este ceva mai liniştit, iubitor, aşa cum spune şi stareţul Zosima al lui Dostoievschi, din «Fraţii Karamazov»: «Un om care îşi poate aminti lucrurile bune din copilărie este mântuit pentru toată viaţa sa»“, ne-a recomandat părintele Marian Mihai. (diac. George ANICULOAIE)

Intrarea in Biserica a Maicii Domnului

În viaţa fiecăruia sunt evenimente care au o deosebită importanţă. Fie aceasta ziua de naştere, în care primim dreptul la o viaţă nouă, fie a naşterii din “apă şi din duh”- a  Sfântului Botez, momente cand atragem la sărbătoarea noastră rudele şi prietenii  pentru ca bucuria noastră să fie deplină. O deosebită bucurie sufletească ne aduc acele evenimente care sunt legate de mântuirea  sufletului, care ne-a dat posibilitatea din robi ai păcatului să devenim, după cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, “copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1,12). Astfel ne bucurăm de evenimentele petrecute în istoria omenirii care sunt legate de izbăvirea neamului omenesc din păcat, moarte  şi blestem.

Una din aceste sărbători este şi  Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, căci în această zi Maica Domnului a fost dusă de Ioachim şi Ana la Templul din Ierusalim.

Sfânta Evanghelie nu vorbeşte în ce mod s-a petrecut evenimentul dat, însă îl avem păstrat în Tradiţia Bisericii.

Fecioara Maria era unicul copil a părinţilor săi. Tatăl său, dreptul Ioachim venea din neamul împăratului David şi locuia în oraşul Nazaret, având ca soţie pe Ana din neamul lui Aaron, fiica preotului Matfan. Istoria ne mărturiseşte că Ioachim şi Ana timp îndelungat nu au avut copii, aceasta era la iudei o ruşine, deoarece copiii se socoteau ca o binecuvîntare deosebită a lui Dumnezeu, căci fiind popor ales, ei aşteptau ca la  “plinirea vremii” din mijlocul lor să se ridice Mesia, Mîntuitorul lumii, iar lipsa copiilor îi nesocotea pe părinţi în numărul celor binecuvîntaţi de Dumnezeu. Această nefericire o suportau greu Ioachim şi Ana. Dar iată, darul rugăciunii aduse înaintea Bunului Dumnezeu: în familia lor se naşte o fetiţă căreia îi pun numele Maria.

 Viaţa acestei Fecioare în casa părintească trece într-o educaţie spirituală deosebită. După făgăduinţa dată înainte de naşterea copilei, părinţii trebuiau s-o aducă în dar lui Dumnezeu, pentru ca să-şi petreacă viaţa la Templu. Şi iată, când copila împlineşte 3 anişori, este adusă de drepţii Ioachim şi Ana la Templu, împlinind promisiunea dată lui Dumnezeu.

Închipuiţi-vă cu câtă bucurie sufletească primeşte în mâinile sale, acest dar de mare preţ, închinat lui Dumnezeu, preotul Zaharia, căruia i se profeţeşte de la Duhul Sfînt, că anume prunca aceasta va fi scara lui Iacov pe care are să se pogoare pe pământ Cuvântul şi să urce la cer neamul omenesc. Văzînd această dumnezeiască slavă şi mărire preotul Zaharia, conduce de mână pe pruncă în Sfânta Sfintelor, adică acolo unde avea dreptul  să intre “…numai marele preot, o dată pe an  şi nu fără jertfa, pe care el îl aduce pentru sine însăşi şi pentru păcatele şi neştiinţele norodului” (Evrei 9,7). Nu este oare această copila mieluşeaua aleasă, care se aduce ca dar deosebit, după rânduiala Vechului Testament în Templul lui Dumnezeu, prin care neamul omenesc se va mântui?

Prin această solemnă intrare în Templu a Maicii Domnului, vedem cu toţi, iubiţi credinciosi, bunăvoinţa lui Dumnezeu pentru oameni şi pentru mântuirea lor prin venirea în lume a lui Hristos – Mântuitorul nostru. De aceea şi Biserica Ortodoxă chiar la începutul slujbei închinate sărbătorii Intrării Maicii Domnului în Biserică înalţă către ceruri vestirea: “Hristos se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L…”

Fiind intrată în Templu ca dar al părinţilor săi pentru Dumnezeu, Fecioara Maria a ieşit din lumea plină de ispite, păcat şi moarte, dezicându-se de acestea, şi a ales calea curăţeniei trupeşti – pururea fecioriei, ceea ce era străin oamenilor Vechiului Testament. Iar jertfa aceasta s-a făcut pentru ca ea să devină vas ales în care trebuia să se întrupeze Hristos. Anume sub bolţile sfinte ale Templului Fecioara, slujind lui Dumnezeu prin ascultare, se pregătea de acea zi, când în smerenie va zice îngerului vestitor “Fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1,38), şi să împlinească cuvintele profetului: “…poarta care se va deschide şi nici un om nu va intra pe dânsa, căci Domnul Dumnezeul lui Israil a intrat pe ea şi ea va fi închisă” (Iezechiel 44,2).

Prin aceasta prorocul ne arată că anume acest vas ales va fi cu dar deosebit, ea fiind Pururea Fecioară, de aceea şi-i este dată puterea de a  aduce rugăciuni înaintea lui Dumnezeu pentru tot neamul omenesc, şi dacă noi în rugăciunea către sfinţi ne adresăm “Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi”, atunci către pururea Fecioară zicem ca la o adevărată Maică: “Miluieşte-ne pe noi”. Iar ea îşi revarsă mila sa asupra dreptmăritorilor prin minunile care se arată prin cinstitele sale icoane în diferite colţuri ale lumii.

     Se cuvine şi nouă tuturor să aprindem în inimile noastre scânteia iubirii către Născătoarea de Dumnezeu, care cu mare dragoste şi blândeţe de mamă se roagă necontenit Fiului ei, Domnului nostru Iisus Hristos, pentru păcatele întregului neam omenesc.